UNELE ASPECTE PRIVIND DREPTUL LA INSTRUIRE ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR NAVALE PRIN PRISMA DISPOZIȚIILOR ART. 2 AL PROTOCOLULUI NR. 1 AL CEDO

PREAMBUL

Articolul 2 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la educație, stipulând că „nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire”. Acest drept are o dublă dimensiune: accesul la instituții educaționale recunoscute de stat și asigurarea unei educații conforme cu standardele legale și internaționale. În contextul specific al marinarilor, dreptul la educație se reflectă în accesul la programe de instruire profesională și certificare care le permit să își exercite meseria în condiții de legalitate și siguranță.

In acest articol, vom expune unele aspect privind dreptul la instruire in domeniul transporturilor navale prin prisma dispozitiilor art. 2 al Protocolului nr. 1 al CEDO. Pentru o usoara parcurgere a acesteia, mentionam ca structura lucrarii va fi urmatoare:

1. Sectiunea 1- Cadrul legal. Structura art. 2 din Protocolul nr. 1
2. Sectiunea 2- Sensul si sfera de aplicare a art. 2 din Protocolul nr. 1
3. Sectiunea 3- Dreptul la instruire al personalului Navigant. Analiză prin prisma art. 2 al Protocolului nr. 1 la CEDO
4. Sectiunea 4- Concluzii

1. Cadrul legal. Structura art. 2 din Protocolul nr. 1

Prevederile art. 2 din Protocolul nr. 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului dispun: „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.”

Analizand continutul articoului mai devreme mentionat putem observa faptul ca art. 2 prezinta doua teze, respectiv: prima teză a art. 2 din Protocolul nr. 1 garantează un drept individual la instruire; a doua teză garantează dreptul părinților de a asigura educația copiilor lor în conformitate cu propriile convingeri religioase și filozofice.

Art. 2 din Protocolul nr. 1 formează un întreg care este dominat de prima sa teză, dreptul enunțat în a doua teză fiind conex dreptului fundamental la instruire.

2. Sensul si sfera de aplicare a art. 2 din Protocolul nr. 1

Art. 2 din Protocolul nr. 1 se distinge prin formularea sa negativă, a cărei semnificație este că părțile contractante nu recunosc un drept la instruire care le obligă să organizeze, pe cheltuiala proprie, sau să subvenționeze o anumită formă sau un anumit nivel de învățământ . Astfel, acestea nu au nicio obligație pozitivă de a institui un sistem public de învățământ sau de a subvenționa școli private. Aceste domenii sunt lăsate la latitudinea lor.

Totuși, nu se poate deduce de aici că statul nu are decât obligația de a se abține și nu are nicio obligație pozitivă de a asigura respectarea acestui drept, astfel cum este protejat de art. 2 din Protocolul nr. 1. Dispoziția consacră într-adevăr un drept cu un anumit conținut și obligații care decurg din acesta. Astfel, statele nu pot să refuze dreptul la instruire pentru instituțiile de învățământ pe care au ales să le instituie sau să le autorizeze.

Dreptul la instruire nu este totuși un drept absolut, deoarece poate da naștere anumitor limitări admise implicit, ținând seama de faptul că, „prin însăși natura, acesta impune reglementarea de către stat . Prin urmare, în această materie, autoritățile naționale beneficiază de o anumită marjă de apreciere, însă este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției. Pentru a se asigura că limitările puse în aplicare nu reduc dreptul în cauză în asemenea măsură încât afectează însăși esența acestuia și îl privează de eficacitatea sa, Curtea trebuie să se convingă că acestea sunt previzibile pentru justițiabil și urmăresc un obiectiv legitim.

Într-o societate democratică, dreptul la instruire, indispensabil pentru realizarea drepturilor omului, ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a primei teze a art. 2 din

Protocolul nr. 1 nu ar corespunde cu obiectivul și scopul acestei dispoziții. Art. 2 din Protocolul nr. 1 trebuie interpretat astfel încât să fie compatibil cu celelalte norme de drept internațional, din care Convenția face parte integrantă . 

Pentru interpretarea noțiunilor care se regăsesc la art. 2 din Protocolul nr. 1, Curtea s-a bazat deja, în jurisprudența sa, pe dispoziții referitoare la dreptul la educație prevăzute în instrumentele internaționale, cum ar fi, printre altele, Declarația universală a drepturilor omului (1948), Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului (1960), Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1966), Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1966), Convenția cu privire la recunoașterea atestatelor obținute în învățământul superior în statele din regiunea Europei, Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (1989), Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006), Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale sau Carta socială europeană revizuită. 

Formarea și instruirea vizează accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat transmiterea de cunoștințe și formarea intelectuală, dar și posibilitatea de a obține un beneficiu de pe urma formei de învățământ urmate, prin recunoașterea oficială a studiilor realizate, în conformitate cu normele în vigoare în fiecare stat, de exemplu prin eliberarea unei diplome. Dar refuzul de a recunoaște un stagiu de specializare în medicină, efectuat în străinătate, din cauza neîndeplinirii condițiilor necesare, nu a constituit o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1. 

Art. 2 din Protocolul nr. 1 se referă la învățământul primar, dar și la cel secundar, la învățământul superior și la cel specializat. Astfel, titularii dreptului prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 1 sunt copiii, dar și adulții, adică orice persoană care dorește să beneficieze de dreptul la instruire.

Având în vedere că art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție se aplică învățământului universitar, acesta impune, în acest context, oricărui stat care a creat instituții de învățământ superior să se asigure că acestea sunt efectiv accesibile. Cu alte cuvinte, accesul la instituțiile de învățământ superior existente la un moment dat face parte integrantă din dreptul prevăzut la prima teză a art. 2 din Protocolul nr. 1.

În plus, statul este responsabil de școlile publice, dar și de cele private. De asemenea, statul nu poate delega instituțiilor private sau persoanelor particulare obligațiile sale de a asigura tuturor dreptul la instruire. Art. 2 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul de a deschide și de a administra o școală privată, dar statele nu au o obligație pozitivă de a subvenționa o anumită formă de învățământ.

Dreptul la instruire impune, prin însăși natura sa, reglementarea de către stat, care poate varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și indivizilor. O astfel de reglementare nu trebuie să aducă niciodată atingere esenței dreptului la instruire și nici să contravină altor drepturi consacrate de Convenție. De asemenea, Convenția implică păstrarea unui echilibru just între apărarea interesului general al comunității și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

3. Dreptul la instruire al personalului navigant. Analiză prin prisma art. 2 al Protocolului nr. 1 la CEDO

Personalul navigant roman este constituit din totalitatea persoanelor care au cetatenie romana si care poseda un brevet sau un certificat de capacitate, obtinut in conformitate cu prevederile legale si care da dreptul acestora sa indeplineasca functii la bordul navelor.

Evidenta personalului navigant roman se tine de catre Autoritatea Navala Romana, prin capitaniile de port, in registrele de evidenta a personalului navigant. Orice nava care arboreaza pavilionul roman este deservita de un echipaj care asigura operarea navei in conditii de siguranta si de protectie a mediului si indeplineste alte activitati la bordul navei. Echipajul navei reprezinta totalitatea personalului navigant, brevetati sau nebrevetati care indeplinesc o functie la bordul navei.

Echipajul este format din personal navigant si personal auxiliar, iar componenta acestuia este stabilita conform tipului si destinatiei navei. Orice nava care arboreaza pavilionul roman trebuie sa aiba la bord, indiferent de situatia in care se afla, un echipaj minim de siguranta.

Echipajul minim de siguranta se stabileste in functie de tipul si destinatia navei, de marimea acesteia, de numarul de nave din convoi, de gradul de automatizare al navei, precum si de situatia in care se afla nava: in mars, in stationare, in reparatii, in conservare sau in iernatic.

Echipajul minim de siguranta asigura conducerea navei in siguranta in timpul navigatiei si al manevrelor, paza si siguranta navei in stationare, vitalitatea navei, prevenirea si stingerea incendiilor la bord, prevenirea poluarii mediului, exploatarea in siguranta a instalatiilor si a echipamentelor de propulsie, guvernare, manevra, navigatie si telecomunicatii. Brevetele sau certificatele de capacitate se elibereaza de catre Autoritatea Navala Romana, in numele ministerului.

Conditiile de obtinere, reconfirmare, suspendare sau anulare a brevetelor si a certificatelor de capacitate, nomenclatorul, forma si continutul acestora, precum si functiile care pot fi indeplinite la bordul navelor de posesorii brevetelor si ai certificatelor de capacitate se aproba de catre minister, la propunerea Autoritatii Navale Romane.

Pentru participarea la examenul organizat de ANR personalul navigant trebuie sa faca dovada ca a absolvit cursurile de pregatire si perfectionare organizate in conformitate cu reglementarile nationale si acordurile si conventiile internationale la care Romania este parte.

Durata si continutul cursurilor de pregatire si perfectionare se aproba de catre minister, la propunerea Autoritatii Navale Romane. Pentru a putea indeplini o functie la bordul navei personalul navigant si personalul auxiliar trebuie sa faca dovada ca au absolvit cursurile de pregatire si perfectionare organizate in conformitate cu reglementarile nationale si acordurile si conventiile internationale la care Romania este parte si sa posede in mod obligatoriu, ca document de identitate, un carnet de marinar. Carnetul de marinar se elibereaza, in numele Guvernului, de catre minister, prin Autoritatea Navala Romana.

In cadrul echipajului functiile la bordul navelor care arboreaza pavilionul roman pot fi indeplinite numai de personalul navigant care poseda brevete sau certificate de capacitate corespunzatoare, dupa caz. Personalul auxiliar efectueaza activitati la bordul navelor, pentru care nu se elibereaza brevete sau certificate de capacitate.

Întreaga instruire şi evaluare a personalului navigant în vederea brevetării / certificării trebuie sa fie: .

1. structurata în conformitate cu programe analitice redactate în scris care să includă metodele, mijloacele şi tehnicile de predare precum şi suporturile de curs necesare îndeplinirii standardelor de competenta prevăzute. Programele analitice la disciplinele de specialitate din toate instituţiile de învăţământ cu profil de marină (Centrele de pregătire, calificare şi perfecţionare a personalului navigant maritim, Scoli profesionale de marina, Licee de marina, Scoli postliceale de marină, Instituţii de învăţământ universitar de marina) din România, vor fi aprobate de Autoritatea competentă, înaintea începerii derulării programelor de educare sau instruire. Orice modificarea ulterioară a programelor analitice trebuie supusă aprobării Autorităţii competente;

şi

2. desfăşurata, monitorizata, evaluata şi asigurata de către persoane calificate. A.N.R. poate recunoaşte certificate de instruire emise de instituţii din alte state, parte la Convenţia STCW, numai în baza unei evaluări care să dovedească conformitatea. Personalul destinat să desfăşoare activităţi de instruire şi evaluare la bordul navelor, va desfăşura instruirea şi evaluarea astfel încât aceasta activitate sa nu afecteze în mod negativ operarea în condiţii normale a navei. 

Modelul şi conţinutul atestatelor de confirmare a brevetelor / certificatelor de capacitate, a atestatelor de recunoaştere a unui brevet străin şi cel al certificatelor de conformitate, ce se emit personalului navigant maritim se stabilesc de A.N.R. Metodele de verificare a competentei şi criteriile de evaluare a competentei pentru fiecare brevet / certificat de capacitate eliberat, vor fi efectuate cel puţin la nivelele de standard definite în partea A a Codului STCW şi vor fi aprobate de A.N.R. prin “Metodologia de organizare şi desfăşurare a examenelor de evaluare a competentei în vederea eliberării brevetelor / certificatelor de capacitate personalului navigant maritim şi maritim-portuar”. 

Situaţiile particulare care nu sunt reglementate se soluţionează de către A.N.R.. Direcţia Generala a Transporturilor Maritime, pe Dunăre şi Cai Navigabile şi Autoritatea Navală Română-A.N.R. Constanta urmăresc aplicarea şi respectarea prevederilor prezentului Regulament.

Jurisprudență relevantă

Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a analizat încă în mod direct instruirea personalului navigant, câteva principii jurisprudențiale sunt aplicabile:

• Cazul Campbell and Cosans v. Marea Britanie (1982) – Curtea a subliniat că dreptul la educație include accesul efectiv și nondiscriminatoriu la instituțiile recunoscute de stat.
• Cazul Leyla Şahin v. Turcia (2005) – a reafirmat că restricțiile privind accesul la educație trebuie să fie proporționale și să urmărească un scop legitim.

Prin analogie, dacă un membru al personalului navigant ar fi împiedicat să participe la cursuri sau să obțină certificate necesare, fără justificare rezonabilă, s-ar putea invoca o încălcare a art. 2.

4. Concluzii

Personalul navigant trebuie să aibă acces egal la școli de marină, cursuri de pregătire, examene de brevet și certificate recunoscute internațional. Refuzul nejustificat al accesului la asemenea instituții sau barierele disproporționate pot constitui o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1.

Educația maritimă nu este doar un drept individual, ci și o obligație a statului de a menține programe conforme cu normele STCW. O instruire deficitară poate afecta nu doar dreptul la educație, dar și dreptul la muncă și siguranța vieții pe mare. Totodata, accesul la educație maritimă trebuie să fie asigurat fără discriminare pe criterii de sex, vârstă, naționalitate sau statut social (în conformitate cu art. 14 CEDO, corelat cu art. 2 al Protocolului nr. 1).

Astfel, art. 2 al Protocolului nr. 1 la CEDO garantează accesul marinarilor la educație și instruire profesională recunoscută internațional, în condiții de egalitate și fără discriminare. Acest drept este strâns legat de obligațiile statului de a menține un sistem educațional conform standardelor STCW și legislației europene.
În lipsa unor mecanisme eficiente de instruire și certificare, nu doar dreptul individual la educație este afectat, ci și siguranța navigației maritime, ceea ce conferă obligațiilor statului o dimensiune de interes public major.

BIBLIOGRAFIE:

1. Note de curs – Drept maritim si legislaţie navală, Nicolae Dudu
2. Golder împotriva Regatului Unit, pct. 38; Fayed împotriva Regatului Unit
3. Leyla Şahin împotriva Turciei (MC)
4. Timichev împotriva Rusiei, pct. 64; Çam împotriva Turciei
5. Velyo Velev împotriva Bulgariei,
6. Catan și alții împotriva Republicii Moldova și Rusiei;
7. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32004R0725