Regulamentul (UE) 2025/40 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje – noul cadru european și impactul asupra operatorilor economici și consumatorilor

Preambul

Adoptarea Regulamentului (UE) 2025/40 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje marchează o schimbare importantă în politica Uniunii Europene în materia protecției mediului și a economiei circulare. Noul cadru european nu mai privește ambalajul exclusiv din perspectiva gestionării deșeurilor rezultate după utilizarea produsului, ci urmărește întregul său ciclu de viață, de la proiectare și alegerea materiilor prime până la reutilizare, reciclare și eliminarea deșeurilor. Prin urmare, regulile introduse prin acest regulament depășesc sfera clasică a dreptului mediului și produc efecte directe asupra activității producătorilor, importatorilor, distribuitorilor și comercianților.

Importanța regulamentului este cu atât mai mare cu cât acesta introduce un cadru armonizat la nivelul Uniunii Europene, destinat să reducă diferențele dintre normele naționale aplicabile ambalajelor și să creeze condiții mai uniforme pentru operatorii economici care desfășoară activități pe piața europeană. În același timp, regulamentul urmărește reducerea cantității de ambalaje generate, prevenirea deșeurilor, creșterea gradului de reciclabilitate și reutilizare, precum și diminuarea utilizării materiilor prime virgine.

Pentru mediul de afaceri, aceste obiective se traduc în obligații concrete privind modul în care sunt proiectate și introduse pe piață ambalajele, materialele utilizate, conținutul reciclat, posibilitatea de reutilizare, etichetarea și informarea consumatorilor, precum și în noi responsabilități privind gestionarea deșeurilor și răspunderea extinsă a producătorului. În acest context, conformitatea ambalajului devine o componentă distinctă a procesului de conformare juridică a produsului.

Regulamentul are, totodată, o dimensiune importantă din perspectiva protecției consumatorilor. Informațiile referitoare la materialele utilizate și la modalitatea de gestionare a ambalajului după utilizare trebuie să permită consumatorului să adopte un comportament adecvat, iar afirmațiile privind caracteristicile de mediu ale ambalajelor trebuie raportate la cerințele și criteriile stabilite de legislația europeană. Astfel, tranziția către ambalaje mai sustenabile nu reprezintă doar o obligație pentru producători, ci presupune și o schimbare în relația dintre operatorii economici și consumatori.

În același timp, caracterul obligatoriu al regulamentului este susținut de un mecanism de supraveghere a pieței și control al conformității, prin care autoritățile competente pot verifica respectarea cerințelor, pot solicita documentația tehnică și pot dispune măsuri corective în cazul identificării unor neconformități. Pentru companii, acest lucru înseamnă că respectarea cerințelor nu trebuie doar realizată, ci și documentată și demonstrată.

In prezentul articol vom analiza urmatoarele:

1. Regulamentul (UE) 2025/40 – obiectul, domeniul de aplicare și principalele noutăți 
2. Noile obligații pentru producători și operatorii economici
3. Reducerea ambalajelor, prevenirea ambalajelor excesive și trecerea către reutilizare
4. Consumatorul în noul regim al ambalajelor – etichetare, informare, colectare și afirmații de mediu
5. Răspunderea extinsă a producătorului, trasabilitatea și sancțiunile – de la obligația de conformare la un veritabil sistem de responsabilitate
6. Supravegherea pieței și controlul conformității – ce se întâmplă atunci când ambalajul nu respectă regulamentul (ue) 2025/40
7. Impactul regulamentului (UE) 2025/40 asupra mediului de afaceri din românia – provocări practice și măsuri de conformare
8. Concluzii

I. REGULAMENTUL (UE) 2025/40 – OBIECTUL, DOMENIUL DE APLICARE ȘI PRINCIPALELE NOUTĂȚI

Adoptarea Regulamentului (UE) 2025/40 marchează o schimbare importantă în modul în care Uniunea Europeană reglementează ambalajele și deșeurile de ambalaje. Nu este vorba doar despre o actualizare tehnică a regulilor existente, ci despre trecerea către un cadru juridic unitar, direct aplicabil în toate statele membre, care urmărește să reglementeze ambalajul pe întregul său ciclu de viață – de la proiectare și introducerea pe piață până la reutilizare, colectare și reciclare.

Regulamentul a fost adoptat la 19 decembrie 2024 și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 22 ianuarie 2025. El a intrat în vigoare la 11 februarie 2025, însă, potrivit art. 71, se aplică de la 12 august 2026. Totodată, regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre. 

Această distincție între intrarea în vigoare și data aplicării este importantă pentru operatorii economici, deoarece 12 august 2026 reprezintă momentul de la care noul regim devine, în principiu, cadrul juridic aplicabil în materia ambalajelor, cu excepția anumitor dispoziții pentru care regulamentul stabilește termene diferite.

1. De la Directiva 94/62/CE la un regulament european direct aplicabil

Regulamentul (UE) 2025/40 abrogă, începând cu 12 august 2026, Directiva 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, care a reprezentat timp de aproape trei decenii principalul instrument legislativ european în această materie.

Diferența juridică este semnificativă. O directivă stabilește obiective și obligații care trebuie transpuse în dreptul intern de către statele membre. Un regulament european, în schimb, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct.

Prin urmare, Regulamentul (UE) 2025/40 urmărește o armonizare mult mai accentuată a normelor aplicabile pe piața europeană. Această intenție rezultă chiar din art. 1 alin. (2), potrivit căruia regulamentul contribuie la funcționarea eficientă a pieței interne „prin armonizarea măsurilor naționale privind ambalajele și deșeurile de ambalaje”, astfel încât să fie evitate obstacolele în calea comerțului, precum și denaturarea și restrângerea concurenței în Uniune.

În același timp, legiuitorul european nu privește problema ambalajelor exclusiv prin prisma pieței interne. Același art. 1 alin. (2) stabilește că armonizarea urmărește prevenirea sau reducerea efectelor negative ale ambalajelor și deșeurilor de ambalaje asupra mediului și sănătății umane, pe baza unui nivel ridicat de protecție a mediului.

Rezultă astfel o dublă finalitate a regulamentului: pe de o parte, uniformizarea condițiilor de acces pe piața europeană, iar pe de altă parte, reducerea impactului de mediu al ambalajelor.

Această abordare este esențială pentru înțelegerea întregului regulament. Legiuitorul european nu mai tratează ambalajul ca pe un simplu element auxiliar al produsului, ci ca pe un produs care generează obligații juridice proprii pe parcursul întregului său ciclu de viață.

2. Ce reglementează, în concret, Regulamentul (UE) 2025/40?

Obiectul regulamentului este definit în art. 1, iar domeniul său de aplicare este stabilit în art. 2. Potrivit art. 1 alin. (1), regulamentul stabilește cerințe pentru „întregul ciclu de viață al ambalajelor”, în ceea ce privește atât durabilitatea mediului, cât și etichetarea acestora, ca o condiție pentru introducerea lor pe piață. În același timp, regulamentul stabilește cerințe privind răspunderea extinsă a producătorilor, prevenirea generării de deșeuri de ambalaje, reducerea ambalajelor inutile, reutilizarea și reumplerea acestora, precum și colectarea și tratarea deșeurilor de ambalaje, inclusiv reciclarea lor. 

Această formulare este una dintre cele mai importante din întregul regulament. În vechiul sistem, accentul era pus în principal pe gestionarea deșeurilor și pe atingerea anumitor obiective de reciclare. Noul regulament intervine mult mai devreme în lanțul economic, încă din momentul în care ambalajul este conceput și proiectat.

Cu alte cuvinte, întrebarea juridică nu mai este doar: „Ce facem cu ambalajul după ce devine deșeu?” ci și: „De ce a fost conceput astfel ambalajul și putea fi conceput într-un mod mai sustenabil?”

Această schimbare de perspectivă are consecințe directe asupra producătorilor și importatorilor, deoarece o parte semnificativă a conformării trebuie realizată înainte ca produsul ambalat să ajungă efectiv la consumator.

3. Un regulament care acoperă toate materialele și toate sectoarele

Domeniul de aplicare este foarte larg. Potrivit art. 2 alin. (1), regulamentul se aplică „tuturor ambalajelor, indiferent de materialul utilizat”, precum și tuturor deșeurilor de ambalaje. Mai mult, aplicarea nu este limitată la anumite industrii. Textul include ambalajele utilizate în industrie, în alte activități de producție, în vânzarea cu amănuntul sau distribuție, în birouri, servicii și gospodării. 

Această formulare face ca regulamentul să aibă un impact transversal. În practică, nu discutăm doar despre producătorii de plastic sau despre industria alimentară. În funcție de rolul lor în lanțul economic, regulile pot deveni relevante pentru:

• producătorii de bunuri de consum;
• importatori;
• distribuitori;
• retaileri;
• operatorii de comerț electronic;
• producătorii de produse alimentare;
• industria băuturilor;
• industria cosmetică;
• industria farmaceutică;
• producătorii de echipamente și componente;
• operatorii logistici;
• societățile care utilizează ambalaje pentru transport;
• și, în anumite situații, operatorii care pun pe piață produse ambalate din afara Uniunii Europene.

Prin urmare, analiza conformării nu poate fi făcută exclusiv la nivelul departamentului de mediu. Pentru multe companii, regulamentul va avea implicații asupra achizițiilor, producției, logisticii, contractelor comerciale, marketingului, etichetării și relației cu consumatorii.

4. Ce înseamnă juridic „ambalaj”?

Una dintre primele probleme practice va fi determinarea exactă a situațiilor în care un anumit material sau obiect intră în sfera regulamentului. Art. 3 pct. 1 definește „ambalajul” ca fiind un articol, indiferent de materialul din care este fabricat, destinat să fie utilizat de un operator economic pentru a conține, proteja, manipula, livra sau prezenta produse unui alt operator economic sau unui utilizator final și care poate fi diferențiat pe formate de ambalaj în funcție de funcție, material și proiectare. 

Definiția este importantă deoarece regulamentul nu se limitează la recipientul în care este introdus produsul. În categoria ambalajelor pot intra și anumite componente sau elemente auxiliare, atunci când îndeplinesc o funcție de ambalare.

Art. 3 pct. 1 lit. a)-c) include, între altele, articolele necesare pentru a conține, susține sau conserva un produs pe durata vieții acestuia, anumite componente integrate în asemenea articole și anumite elemente atașate direct produsului care îndeplinesc o funcție de ambalare. 

Această abordare are o consecință practică importantă: evaluarea conformității trebuie realizată asupra întregii unități de ambalaj și, după caz, asupra componentelor sale, nu doar asupra recipientului principal.

Pentru o companie, prima etapă a conformării ar trebui să fie, prin urmare, inventarierea tuturor formatelor de ambalaj utilizate și stabilirea, pentru fiecare dintre acestea, a încadrării juridice în sensul art. 3.

5. Libera circulație a ambalajelor conforme

Un alt element important este relația dintre protecția mediului și libera circulație a mărfurilor. Art. 4 alin. (1) stabilește că ambalajele pot fi introduse pe piață numai dacă respectă regulamentul.

În paralel, art. 4 alin. (2) prevede că statele membre nu pot interzice, restricționa sau împiedica introducerea pe piață a ambalajelor care respectă cerințele de sustenabilitate, etichetare și informare prevăzute de regulament. Prin urmare, regulamentul urmărește să creeze un standard european comun de conformitate.

Această soluție este importantă în special pentru societățile care comercializează produse în mai multe state membre. În măsura în care un ambalaj respectă cerințele armonizate europene, compania nu ar trebui să se confrunte, ca regulă generală, cu bariere naționale incompatibile cu cadrul european.

Totuși, art. 4 nu exclude complet posibilitatea existenței unor cerințe naționale. Alin. (3) permite anumite cerințe naționale suplimentare privind sustenabilitatea sau informarea, însă acestea nu trebuie să contravină regulamentului și nu pot fi utilizate pentru a împiedica introducerea pe piață a ambalajelor conforme în condițiile prevăzute de regulament.

Pentru operatorii economici, aceasta înseamnă că trebuie făcută o distincție între cerințele armonizate europene și eventualele reguli naționale care continuă să fie relevante în domenii nearmonizate sau în limitele permise de regulament.

6. Prima obligație concretă care intră în aplicare la 12 august 2026: restricțiile privind PFAS

Data de 12 august 2026 are o semnificație practică imediată și prin prisma art. 4 alin. (5).

Începând cu această dată, nu pot fi introduse pe piață ambalaje destinate să intre în contact cu produsele alimentare dacă acestea conțin PFAS – substanțe perfluoroalchilate și polifluoroalchilate – peste anumite valori-limită, cu excepția situațiilor în care introducerea pe piață este deja interzisă în temeiul unui alt act juridic al Uniunii.

Regulamentul stabilește trei praguri:

• 25 ppb pentru orice PFAS, conform metodei specifice de analiză;
• 250 ppb pentru suma PFAS;
• 50 ppm pentru PFAS, inclusiv PFAS polimerice, în condițiile prevăzute de regulament.

Pentru operatorii economici, această prevedere poate necesita o analiză tehnică a materialelor utilizate în ambalajele destinate contactului cu alimentele și, după caz, obținerea unor informații sau documente de la furnizori.

Este un exemplu foarte bun al modului în care Regulamentul (UE) 2025/40 transformă problema ambalajelor într-o chestiune de conformitate juridică și tehnică integrată.

O companie nu va putea analiza doar dacă ambalajul „arată” sustenabil. Va trebui să poată demonstra, prin informațiile și documentația relevante, că materialele utilizate respectă cerințele aplicabile.

7. Un nou principiu: ambalajul trebuie să intre în economia circulară

Art. 1 alin. (3) stabilește că regulamentul contribuie la tranziția către economia circulară și la obiectivul neutralității climatice cel târziu până în 2050. În acest scop, regulamentul stabilește măsuri care trebuie aplicate în concordanță cu ierarhia deșeurilor prevăzută de art. 4 din Directiva 2008/98/CE. 

Această orientare explică de ce regulamentul nu pune reciclarea pe primul și singurul loc.

Logica juridică este mai complexă: prevenirea generării de deșeuri → reducerea ambalajelor inutile → reutilizarea și reumplerea → reciclarea → tratarea deșeurilor care nu mai pot fi valorificate.

În consecință, un ambalaj nu devine automat „conform” doar pentru că poate fi reciclat.

În anumite situații, regulamentul urmărește ca societățile să reducă mai întâi cantitatea de ambalaj utilizată sau să recurgă la soluții reutilizabile.

Aceasta este una dintre schimbările fundamentale de filozofie ale noului cadru european.

8. De ce Regulamentul (UE) 2025/40 este important pentru companii încă din 2026

Din perspectivă juridică, cea mai importantă concluzie a acestei prime secțiuni este că noul regulament trebuie privit ca un act transversal de conformitate, nu ca o simplă legislație de mediu.

Regulamentul stabilește reguli privind: proiectarea ambalajului → materialele utilizate → sustenabilitatea → introducerea pe piață → etichetarea → informarea consumatorului → prevenirea deșeurilor → reutilizarea → colectarea → reciclarea → responsabilitatea producătorului.

Iar această abordare va produce efecte asupra întregului lanț comercial. De aceea, pentru o societate care introduce produse ambalate pe piața europeană, întrebarea nu va mai fi doar dacă produsul respectă legislația specifică domeniului său, ci și dacă ambalajul în care produsul este introdus pe piață îndeplinește propriile cerințe juridice europene.

Mai mult, regulamentul stabilește o serie de termene succesive până în 2030, 2035 și ulterior, ceea ce înseamnă că data de 12 august 2026 nu reprezintă finalul procesului de conformare, ci începutul unei tranziții legislative ample.

În secțiunea următoare vom intra în partea cu cel mai mare impact practic pentru companii: obligațiile producătorilor, importatorilor și celorlalți operatori economici, inclusiv cerințele privind reciclabilitatea, conținutul reciclat, responsabilitatea extinsă a producătorului și documentația pe care operatorii trebuie să o poată prezenta pentru a demonstra conformitatea.

II. NOILE OBLIGAȚII PENTRU PRODUCĂTORI ȘI OPERATORII ECONOMICI

Una dintre cele mai importante consecințe ale Regulamentului (UE) 2025/40 este faptul că responsabilitatea pentru sustenabilitatea ambalajelor este distribuită de-a lungul întregului lanț de aprovizionare. Regulamentul nu se adresează exclusiv societății care fabrică fizic ambalajul, ci stabilește obligații distincte pentru producători, importatori, distribuitori, furnizori, prestatori de servicii de logistică și, în anumite situații, pentru operatorii care își comercializează produsele sub propria marcă. 

Această abordare este importantă deoarece, în economia actuală, societatea care pune un produs pe piață nu este întotdeauna aceeași cu societatea care fabrică ambalajul. Un producător de bunuri poate cumpăra ambalajul de la un furnizor specializat, un importator poate aduce în Uniune produse deja ambalate, iar un retailer poate comercializa produse sub propria marcă. Regulamentul încearcă să stabilească, pentru fiecare dintre aceste situații, cine poartă răspunderea juridică pentru conformitatea ambalajului.

1. Identificarea producătorului – primul pas pentru stabilirea răspunderii

O chestiune fundamentală este reprezentată de identificarea persoanei care are calitatea de „producător” în sensul regulamentului.

Potrivit art. 3 pct. 15, noțiunea de „producător” nu se limitează la persoana care fabrică efectiv ambalajul. Ea poate include producătorul, importatorul sau distribuitorul care pune pentru prima dată la dispoziție pe piață anumite ambalaje sau produse ambalate și, în anumite situații, operatorul care despachetează produse fără a fi utilizatorul final. Definiția se aplică indiferent de tehnica de vânzare utilizată, inclusiv în cazul contractelor la distanță.

Această definiție are o consecință practică deosebit de importantă: responsabilitatea juridică nu este determinată exclusiv de locul unde ambalajul a fost fabricat, ci de rolul pe care operatorul îl are în punerea acestuia la dispoziție pe piața Uniunii.

Mai mult, art. 21 introduce o regulă specială pentru situațiile în care un importator sau distribuitor comercializează ambalajul sub propria denumire sau marcă ori modifică un ambalaj deja introdus pe piață într-un mod care poate afecta conformitatea acestuia. În asemenea cazuri, importatorul sau distribuitorul este considerat producător și preia obligațiile aferente acestei calități. 

Prin urmare, utilizarea unei mărci proprii poate avea consecințe juridice care depășesc sfera comercială și de marketing. Societatea care controlează produsul și ambalajul sub propria marcă poate ajunge să suporte direct obligațiile pe care regulamentul le atribuie producătorului.

2. Responsabilitatea producătorului începe înainte de introducerea ambalajului pe piață

Art. 15 stabilește obligațiile producătorilor și reprezintă una dintre dispozițiile centrale ale noului regim. Producătorul trebuie să se asigure că ambalajele sunt proiectate și fabricate în conformitate cu cerințele aplicabile ale regulamentului. Această obligație trebuie privită împreună cu întregul capitol privind cerințele de sustenabilitate, întrucât conformitatea nu mai poate fi analizată doar după ce ambalajul a fost produs.

În esență, compania trebuie să poată demonstra că ambalajul pe care îl introduce pe piață îndeplinește cerințele juridice aplicabile privind sustenabilitatea, compoziția, reciclabilitatea, etichetarea și informarea. Pentru producător, aceasta înseamnă că alegerea ambalajului devine o decizie de conformitate juridică încă din faza de proiectare.

În plus, art. 15 impune întocmirea documentației tehnice necesare pentru demonstrarea conformității. Producătorul trebuie să efectueze evaluarea aplicabilă a conformității și să întocmească declarația UE de conformitate în condițiile prevăzute de regulament și de anexele sale. Cerințele privind demonstrarea conformității sunt legate în mod direct de documentația tehnică prevăzută în anexa VII. 

Așadar, conformitatea nu trebuie doar realizată, ci și demonstrate. Această distincție este esențială din perspectiva unei eventuale verificări de către autoritățile de supraveghere a pieței. O societate care afirmă că ambalajul său este conform trebuie să fie în măsură să prezinte documentele care justifică această afirmație.

3. Documentația tehnică devine un instrument esențial de conformitate

Noua reglementare acordă o importanță considerabilă documentației tehnice. În cazul în care ambalajul face obiectul unor cerințe specifice privind materialele, reciclabilitatea, conținutul reciclat sau alte caracteristici, operatorul economic trebuie să poată demonstra îndeplinirea acestora prin documentele relevante.

De exemplu, în materia conținutului reciclat din ambalajele din plastic, regulamentul prevede în mod expres că respectarea cerințelor trebuie demonstrată de producători sau importatori în documentația tehnică referitoare la ambalaj, conform anexei VII. 

Aceasta schimbă semnificativ abordarea practică a companiilor. Nu este suficient ca un furnizor să transmită o afirmație comercială potrivit căreia un anumit ambalaj este „eco”, „reciclabil” sau „sustenabil”. Pentru cerințele care intră sub incidența regulamentului, compania trebuie să poată identifica baza tehnică și juridică a afirmației.

În acest context, relația contractuală dintre producător și furnizorul ambalajului devine, la rândul său, importantă. Companiile vor avea un interes legitim să obțină de la furnizori informații privind materialele utilizate, compoziția ambalajului, procesele de reciclare și, după caz, conținutul reciclat. Regulamentul recunoaște această necesitate și stabilește, prin art. 16, obligații de informare pentru furnizorii de ambalaje sau materiale de ambalare.

4. Cerințe privind substanțele utilizate în ambalaje

O altă componentă importantă a noului regim este reprezentată de controlul substanțelor de interes prezente în ambalaje. Art. 5 alin. (1) stabilește că ambalajele introduse pe piață trebuie fabricate astfel încât „prezența și concentrația substanțelor care prezintă motive de îngrijorare” ca elemente constitutive ale materialului de ambalare sau ale componentelor ambalajului să fie reduse la minimum. Regulamentul ia în considerare inclusiv prezența acestor substanțe în emisii și efectele rezultate din gestionarea deșeurilor, precum și impactul negativ asupra mediului asociat microplasticelor. 

Prin urmare, analiza materialului nu trebuie să se oprească la caracteristicile sale vizibile. O companie care achiziționează ambalaje trebuie să fie interesată și de compoziția chimică a materialelor, în măsura în care aceasta este relevantă pentru cerințele regulamentului.

Acest lucru poate avea efecte directe asupra relațiilor cu furnizorii. În practică, companiile vor trebui să se asigure că documentația furnizată de producătorii de ambalaje este suficientă pentru a demonstra respectarea cerințelor aplicabile și că informațiile sunt actualizate atunci când se modifică materialele sau procesele de producție.

5. Reciclabilitatea nu mai este doar un obiectiv de mediu

Una dintre cele mai importante direcții ale regulamentului este introducerea unor cerințe tot mai stricte privind reciclabilitatea ambalajelor. Regulamentul pornește de la ideea că ambalajul trebuie proiectat astfel încât să poată fi valorificat după ce își îndeplinește funcția inițială. Prin urmare, problema reciclabilității este transferată în etapa de proiectare și fabricație.

Această abordare va afecta în special ambalajele complexe, formate din mai multe materiale sau care conțin componente ce fac dificilă separarea și reciclarea. Regulamentul definește, de altfel, „ambalajul compozit” la art. 3 pct. 24, ca fiind o unitate de ambalaj alcătuită din două sau mai multe materiale diferite care nu pot fi separate manual și care formează o unitate integrală, în condițiile prevăzute de text. 

Problema este relevantă mai ales pentru industria alimentară și pentru alte sectoare în care ambalajele sunt concepute pentru a oferi simultan protecție, conservare, barieră împotriva umidității sau oxigenului și rezistență mecanică.

În noul sistem, aceste avantaje comerciale trebuie puse în balanță cu posibilitatea efectivă de reutilizare sau reciclare a ambalajului.

6. Conținutul reciclat și obligațiile privind ambalajele din plastic

Regulamentul introduce, de asemenea, obiective privind conținutul reciclat al ambalajelor din plastic. Aceasta reprezintă o schimbare importantă deoarece legislația nu urmărește numai ceea ce se întâmplă cu ambalajul după ce devine deșeu, ci și utilizarea materiilor prime secundare în fabricarea unui nou ambalaj.

În acest sens, regulamentul stabilește cerințe progresive privind utilizarea conținutului reciclat în anumite categorii de ambalaje din plastic, iar demonstrarea respectării acestor cerințe trebuie realizată prin documentația tehnică. Există însă și excepții. De exemplu, art. 7 alin. (5) exclude de la anumite obligații ambalajele din plastic destinate contactului cu produsele alimentare atunci când utilizarea conținutului reciclat ar reprezenta un risc pentru sănătatea umană sau ar conduce la neconformitatea produsului ambalat cu Regulamentul (CE) nr. 1935/2004. De asemenea, sunt prevăzute reguli speciale pentru componentele din plastic care reprezintă mai puțin de 5% din masa totală a unității de ambalare. 

Prin urmare, obligația privind conținutul reciclat nu poate fi aplicată mecanic tuturor ambalajelor. Ea trebuie analizată în funcție de material, destinație, contactul cu produsele alimentare și caracteristicile tehnice ale ambalajului.

7. Importatorul – obligații proprii și verificări înainte de introducerea pe piață

Regulamentul acordă o atenție specială importatorilor.

Art. 18 impune importatorului obligația de a verifica, înainte de introducerea ambalajului pe piață, dacă producătorul a îndeplinit cerințele relevante privind conformitatea. Această obligație este importantă deoarece importatorul nu poate trata conformitatea ambalajului ca pe o problemă exclusivă a furnizorului din afara Uniunii.

În practică, importatorul trebuie să verifice existența documentației necesare, identificarea producătorului, etichetarea și celelalte elemente prevăzute de regulament. Mai mult, importatorul trebuie să păstreze documentele relevante și să coopereze cu autoritățile competente atunci când acestea solicită informații privind conformitatea ambalajului. 

Prin urmare, pentru societățile românești care importă produse ambalate din state terțe, regulamentul introduce un nivel suplimentar de due diligence. Contractele cu furnizorii din afara Uniunii vor trebui, în mod practic, să permită importatorului să obțină informațiile necesare pentru demonstrarea conformității.

8. Și distribuitorul are obligații – nu poate invoca simpla calitate de intermediar

O altă noutate importantă este faptul că distribuitorul nu este complet pasiv în raport cu conformitatea ambalajului. Potrivit art. 19, atunci când pune ambalajul la dispoziție pe piață, distribuitorul trebuie să acționeze cu diligența necesară în raport cu cerințele regulamentului.

Înainte de punerea la dispoziție pe piață, distribuitorul trebuie să verifice, între altele, dacă producătorul supus obligațiilor de responsabilitate extinsă a producătorului este înregistrat în registrul prevăzut de art. 44, dacă ambalajul este etichetat conform art. 12 și dacă producătorul și importatorul au îndeplinit anumite obligații de conformitate. 

Mai mult, dacă distribuitorul are motive să creadă că ambalajul nu este conform, nu îl poate pune pe piață până la remedierea neconformității. 

Această regulă este semnificativă pentru lanțurile de retail și distribuție. Distribuitorul nu va putea, în toate situațiile, să se apere prin simpla afirmație că nu a fabricat ambalajul. Regulamentul îi impune propriile obligații de verificare și diligență.

9. Responsabilitatea extinsă a producătorului – componenta financiară a noului sistem

Regulamentul nu se oprește la cerințele tehnice. Un element esențial este responsabilitatea extinsă a producătorului, reglementată în principal în capitolul VIII.

Prin această instituție, producătorul suportă responsabilități legate de gestionarea deșeurilor generate de ambalajele pe care le introduce pe piață.

Art. 46 permite producătorilor să încredințeze obligațiile de responsabilitate extinsă unei organizații de responsabilitate a producătorilor, autorizată potrivit regulamentului. Statele membre pot, în anumite condiții, să adopte măsuri prin care utilizarea unei astfel de organizații să devină obligatorie. Important este și faptul că organizațiile de responsabilitate a producătorilor trebuie să asigure tratament egal producătorilor, indiferent de originea sau dimensiunea acestora, fără a impune o sarcină disproporționată producătorilor care introduc cantități mici de ambalaje, inclusiv IMM-urilor. 

În acest fel, costul gestionării deșeurilor de ambalaje este legat de activitatea economică a producătorului, ceea ce întărește principiul „poluatorul plătește”.

10. Impactul contractual: furnizorii de ambalaje devin o verigă esențială a conformității

Deși regulamentul stabilește obligații juridice distincte, efectul său va fi resimțit și în contractele comerciale.

O societate care utilizează ambalaje furnizate de un terț va avea nevoie, în practică, de garanții privind conformitatea acestora. În caz contrar, societatea poate ajunge să răspundă în raport cu autoritățile sau cu partenerii comerciali pentru un neajuns pe care tehnic nu l-a generat ea însăși.

De aceea, este de așteptat ca noile contracte de furnizare să conțină clauze mai detaliate privind:

• conformitatea ambalajului cu Regulamentul (UE) 2025/40;
• furnizarea documentației tehnice;
• compoziția materialelor;
• conținutul reciclat;
• substanțele de interes;
• obligațiile de informare privind modificarea materialelor;
• dreptul beneficiarului de a solicita documente și teste;
• notificarea neconformităților;
• răspunderea pentru informații incorecte;
• despăgubirea beneficiarului în cazul sancțiunilor sau pierderilor generate de neconformitatea ambalajului.

Astfel, regulamentul va avea efecte nu doar asupra produsului și ambalajului, ci și asupra managementului contractual al lanțului de aprovizionare.

11. O nouă paradigmă pentru companii: conformitatea trebuie demonstrată, nu doar afirmată

Privit în ansamblu, Regulamentul (UE) 2025/40 mută centrul de greutate al responsabilității către operatorul economic care controlează sau introduce ambalajul pe piață.

Producătorul trebuie să proiecteze și să fabrice ambalajul conform cerințelor aplicabile, importatorul trebuie să verifice conformitatea înainte de introducerea pe piață, iar distribuitorul trebuie să efectueze propriile verificări înainte de a pune ambalajul la dispoziția cumpărătorului. 

În acest context, documentația tehnică devine aproape la fel de importantă ca produsul în sine. Compania trebuie să poată demonstra de ce consideră că ambalajul este conform și să păstreze informațiile necesare pentru eventualele verificări ale autorităților.

Mai mult, pentru operatorii care lucrează cu numeroși furnizori și cu sute sau mii de SKU-uri, conformarea va presupune probabil o analiză sistematică a portofoliului de ambalaje.

Prin urmare, Regulamentul (UE) 2025/40 nu trebuie privit ca o obligație care începe la data de 12 august 2026 și se rezolvă printr-o simplă modificare de etichetă. Este un proces de conformare care începe cu proiectarea ambalajului și se extinde asupra întregului lanț economic.

În următoarea secțiune putem intra în partea foarte practică: reducerea ambalajelor, ambalajele excesive, formatele interzise, reutilizarea și reumplerea, inclusiv ceea ce se va schimba efectiv pentru retaileri, restaurante, HoReCa, e-commerce și producătorii de bunuri de consum.

III. REDUCEREA AMBALAJELOR, PREVENIREA AMBALAJELOR EXCESIVE ȘI TRECEREA CĂTRE REUTILIZARE

Una dintre cele mai importante schimbări aduse de Regulamentul (UE) 2025/40 este aceea că legislația europeană nu se mai limitează la stabilirea unor obiective privind reciclarea deșeurilor deja generate, ci intervine înainte ca deșeul să existe, asupra modului în care ambalajul este conceput, dimensionat și utilizat. Din această perspectivă, regulamentul introduce o veritabilă obligație de prevenire, urmărind ca ambalajul să fie utilizat numai în măsura în care îndeplinește o funcție justificată și ca volumul și greutatea acestuia să nu depășească ceea ce este necesar pentru protejarea produsului și asigurarea funcționalității sale.

Această schimbare este deosebit de relevantă pentru companiile care comercializează produse în ambalaje supradimensionate, utilizează ambalaje secundare sau terțiare în scopuri de marketing ori folosesc cantități importante de materiale de umplere în comerțul electronic. În noul sistem, ceea ce până acum putea reprezenta o simplă alegere comercială sau de design poate deveni o problemă de conformitate juridică.

1. Principiul minimizării ambalajelor – de la recomandare de sustenabilitate la obligație juridică

Unul dintre principiile centrale este consacrat de art. 10 din Regulamentul (UE) 2025/40, intitulat „Packaging minimisation”.

Potrivit art. 10 alin. (1), începând cu 1 ianuarie 2030, producătorul sau importatorul trebuie să se asigure că ambalajul introdus pe piață este proiectat astfel încât „greutatea și volumul său să fie reduse la minimumul necesar pentru a-i asigura funcționalitatea”, ținând seama de forma și materialul din care este fabricat.

Formularea este importantă pentru că instituie un standard juridic de necesitate. Legiuitorul european nu cere ca ambalajul să fie pur și simplu „cât mai mic”, întrucât reducerea excesivă ar putea afecta protecția produsului, siguranța consumatorului, transportul sau durata de conservare. Ceea ce se urmărește este un echilibru între funcționalitatea ambalajului și cantitatea de material utilizată.

Prin urmare, analiza conformității va trebui făcută în funcție de natura produsului și de funcția efectiv îndeplinită de ambalaj. Un ambalaj mai voluminos poate fi justificat dacă protejează un produs fragil, dacă este necesar pentru respectarea unor cerințe de siguranță sau dacă forma sa este indispensabilă pentru transport și manipulare. În schimb, atunci când volumul suplimentar nu are o justificare funcțională reală, acesta poate deveni dificil de conciliat cu cerința de minimizare.

Regulamentul introduce astfel o idee care va avea consecințe practice importante: nu orice ambalaj care poate fi produs și comercializat din punct de vedere tehnic va mai putea fi considerat automat conform din punct de vedere juridic.

2. Ambalajele care creează artificial impresia unui volum mai mare

O prevedere deosebit de interesantă este cea din art. 10 alin. (2), care vizează ambalajele ale căror caracteristici urmăresc exclusiv creșterea volumului perceput al produsului. Regulamentul se referă expres la pereți dubli, funduri false și straturi inutile, stabilind că astfel de caracteristici nu trebuie utilizate atunci când au ca singur scop creșterea volumului perceput al produsului. 

Este o prevedere care depășește în mod evident problematica ecologică și atinge inclusiv modul în care produsul este prezentat consumatorului. În practică, există produse pentru care ambalajul ocupă un volum considerabil mai mare decât produsul propriu-zis, fie pentru a crea o anumită percepție vizuală, fie pentru a conferi impresia unui produs mai consistent. Regulamentul introduce însă o limită: designul comercial nu poate justifica, prin el însuși, utilizarea unei cantități suplimentare de ambalaj.

De aici rezultă și o posibilă conexiune cu protecția consumatorului. Deși Regulamentul (UE) 2025/40 nu transformă această normă într-o reglementare generală privind publicitatea înșelătoare, reducerea artificială a raportului dintre produs și ambalaj poate deveni relevantă atât din perspectiva legislației privind ambalajele, cât și în raport cu obligațiile de informare și protecție a consumatorilor.

În același timp, regulamentul prevede anumite excepții legate de drepturile asupra designului și mărcilor, precum și pentru produsele care beneficiază de indicații geografice sau de anumite scheme de calitate. Aceste excepții sunt importante deoarece legiuitorul european încearcă să evite situația în care aplicarea cerințelor de minimizare ar conduce la modificarea unui design protejat juridic într-o asemenea măsură încât acesta să își piardă caracterul distinctiv. 

Prin urmare, analiza trebuie să fie una de echilibru între protecția mediului, funcționalitatea ambalajului și drepturile de proprietate intellectual.

3. Ambalajul excesiv în comerțul electronic

O zonă în care efectele regulamentului vor fi deosebit de vizibile este comerțul electronic. În cazul comenzilor online, produsul este adesea introdus într-un ambalaj exterior mult mai mare decât ambalajul comercial propriu-zis, iar spațiul rămas este completat cu hârtie, materiale plastice, perne de aer, folie cu bule, spumă sau alte materiale de protecție.

Regulamentul tratează această problemă în mod expres prin art. 24, referitor la ambalajele excesive.

Potrivit art. 24 alin. (1), începând cu 1 ianuarie 2030 sau, după caz, la trei ani de la intrarea în vigoare a actelor de punere în aplicare relevante, operatorii economici care umplu ambalaje grupate, de transport sau pentru comerț electronic trebuie să se asigure că raportul maxim de spațiu gol este de 50%. 

Regula este importantă tocmai pentru că transformă problema „cutiei prea mari” într-un criteriu juridic măsurabil.

Art. 24 alin. (3) definește spațiul gol ca diferența dintre volumul total al ambalajului grupat, de transport sau pentru comerț electronic și volumul ambalajelor de vânzare sau al produselor conținute. Mai mult, pentru calculul acestui raport, materialele de umplere precum bucățile de hârtie, pernele de aer, folia cu bule, materialele din burete sau spumă, vata de lemn, polistirenul și alte materiale similare sunt considerate spațiu gol. 

Această ultimă precizare este foarte importantă pentru operatorii de e-commerce. O companie nu va putea evita limita de 50% prin simpla umplere a unei cutii supradimensionate cu materiale de protecție. Din perspectiva calculului prevăzut de regulament, materialul de umplere nu transformă spațiul gol în spațiu ocupat efectiv de produs.

În consecință, societățile care operează platforme de comerț electronic sau care livrează volume mari de produse vor trebui să își analizeze dimensiunile ambalajelor de transport, sistemele automate de împachetare și materialele de protecție utilizate.

4. Nu orice spațiu liber este considerat nejustificat

Regulamentul nu instituie însă o regulă rigidă potrivit căreia orice spațiu liber dintr-un ambalaj reprezintă o încălcare.

Art. 24 alin. (2) obligă Comisia să stabilească, până la 12 februarie 2028, prin acte de punere în aplicare, metodologia de calcul a raportului privind spațiul gol. Metodologia trebuie să țină seama de caracteristicile speciale ale anumitor ambalaje și de situațiile în care un anumit spațiu este necesar pentru respectarea cerințelor legale sau pentru protejarea produsului. 

Regulamentul menționează, cu titlu de exemplu, produsele cu forme neregulate, ambalajele care conțin mai multe produse sau unități de vânzare, produsele lichide, produsele care se pot deteriora cu ușurință și situațiile în care trebuie păstrat un spațiu minim pentru aplicarea etichetelor necesare transportului. 

Această abordare este juridic justificată, pentru că o regulă absolută ar putea conduce la rezultate contrare chiar obiectivului regulamentului. Reducerea excesivă a ambalajului ar putea crește riscul deteriorării produsului în timpul transportului, ceea ce ar genera, la rândul său, risipă de produse și utilizarea unor resurse suplimentare.

Prin urmare, scopul regulamentului nu este reducerea ambalajului cu orice preț, ci eliminarea ambalajului inutil.

5. Ambalajele de vânzare trebuie și ele optimizate

Regula privind spațiul gol nu se limitează la comerțul electronic.

Potrivit art. 24 alin. (4), operatorii economici care umplu ambalaje de vânzare trebuie, până la 12 februarie 2028, să reducă spațiul gol la minimumul necesar pentru asigurarea funcționalității ambalajului, inclusiv pentru protecția produsului. Pentru aceste ambalaje, spațiul gol este calculat prin raportare la diferența dintre volumul intern total al ambalajului și volumul produsului ambalat.

Sunt prevăzute reguli speciale pentru anumite produse alimentare sau alte produse care se pot așeza în timpul transportului ori pentru care este necesar un anumit spațiu liber, inclusiv pentru menținerea unui „headspace” necesar protejării produsului.

Prin urmare, un producător de produse alimentare nu va putea fi obligat să elimine un spațiu care este tehnologic necesar pentru conservarea produsului. În schimb, acolo unde spațiul suplimentar nu are o justificare funcțională, acesta va trebui redus.

Această distincție va fi importantă în special pentru industria alimentară, cosmetică și farmaceutică, unde ambalajul are adesea și o funcție de protecție împotriva contaminării, oxidării, umidității sau deteriorării mecanice.

6. De la ambalaj de unică folosință la reutilizare

Regulamentul nu se oprește la reducerea cantității de material utilizate. Un al doilea pilon important este reprezentat de reutilizarea ambalajelor și sistemele de reumplere.

În logica regulamentului, reciclarea nu este întotdeauna soluția preferată dacă același ambalaj poate fi utilizat de mai multe ori. În acest sens, regulamentul introduce cerințe privind ambalajele reutilizabile și stabilește obiective progresive de reutilizare pentru anumite categorii.

Un ambalaj reutilizabil este, în esență, un ambalaj proiectat și introdus pe piață pentru a putea îndeplini aceeași funcție de mai multe ori, în cadrul unui sistem de reutilizare, fără a deveni imediat deșeu.

Această diferență este importantă deoarece „reciclabil” și „reutilizabil” nu sunt concepte echivalente. Un recipient poate fi perfect reciclabil și, totuși, să fie destinat unei singure utilizări. Regulamentul urmărește să creeze condițiile pentru ca, acolo unde este fezabil, utilizarea repetată să înlocuiască modelul bazat exclusiv pe ambalajele de unică folosință. În acest scop, art. 26 stabilește obiective de reutilizare și reumplere pentru anumite categorii de ambalaje, iar art. 27–29 reglementează elemente relevante pentru sistemele de reutilizare și calcularea obiectivelor.

7. Reutilizarea presupune existența unui sistem, nu doar a unui recipient reutilizabil

Una dintre distincțiile importante ale regulamentului este aceea dintre simpla existență a unui ambalaj conceput pentru mai multe utilizări și existența unui sistem efectiv de reutilizare. Pentru ca un model comercial să funcționeze, trebuie să existe infrastructura necesară pentru colectarea, returnarea, curățarea și reintroducerea ambalajului în circuit.

Regulamentul stabilește, în anexa VI, cerințe specifice pentru sistemele de reutilizare și pentru stațiile de reumplere. Acestea vizează, între altele, funcționarea sistemului, responsabilitățile operatorilor, ciclurile de reutilizare și condițiile necesare pentru ca ambalajul să poată reveni efectiv în circuitul comercial.

Această abordare este esențială pentru că simpla etichetare a unui recipient drept „reutilizabil” nu este suficientă. Din perspectivă juridică și economică, reutilizarea presupune un ecosistem comercial: trebuie să existe posibilitatea returnării, infrastructura necesară pentru manipulare și curățare, reguli clare între operatorii implicați și un model economic care să permită folosirea repetată a ambalajului.

8. Impactul asupra sectorului HoReCa și al comerțului alimentar

Un domeniu care va resimți în mod direct această schimbare este sectorul HoReCa. Restaurantele, cafenelele, hotelurile și operatorii de catering utilizează cantități importante de ambalaje de unică folosință, în special pentru livrare, takeaway și porționarea individuală a produselor.

Regulamentul urmărește reducerea acestor formate acolo unde există alternative reutilizabile și stabilește, în anexa V, anumite restricții care vor deveni aplicabile de la 1 ianuarie 2030. În special, art. 25 alin. (1) stabilește că, de la această dată, operatorii economici nu vor putea introduce pe piață ambalajele în formatele și pentru utilizările enumerate în anexa V. Lista include, între altele, anumite categorii de:

• ambalaje grupate din plastic de unică folosință;
• ambalaje din plastic de unică folosință pentru anumite fructe și legume proaspete;
• anumite ambalaje de unică folosință utilizate în sectorul HoReCa;
• anumite ambalaje individuale pentru produse cosmetice, de igienă și toaletă în sectorul hotelier;
• anumite pungi de transport din plastic foarte ușoare.

Important este că nu toate ambalajele din plastic sunt interzise. Art. 25 funcționează prin raportare la formatele și utilizările precis enumerate în anexa V, iar unele categorii beneficiază de excepții sau derogări.

De exemplu, în cazul ambalajelor din plastic pentru fructe și legume proaspete, regulamentul prevede o restricție pentru anumite cantități preambalate, dar permite derogări atunci când ambalajul este necesar pentru prevenirea pierderii de apă, a pierderii turgescenței, a riscurilor microbiologice, a șocurilor fizice sau a oxidării ori în anumite situații privind separarea produselor ecologice de cele convenționale. 

Prin urmare, analiza juridică nu trebuie făcută prin formule simplificatoare de tipul „din 2030 plasticul este interzis”. Ceea ce se modifică este utilizarea anumitor formate și pentru anumite scopuri determinate, în condițiile exacte prevăzute de art. 25 și anexa V.

9. Comerțul cu fructe și legume – un exemplu concret de schimbare a modelului comercial

Una dintre cele mai vizibile schimbări va putea fi întâlnită în comerțul cu fructe și legume proaspete.

Anexa V pct. 2 limitează, de la 1 ianuarie 2030, utilizarea ambalajelor din plastic de unică folosință pentru fructe și legume proaspete neprelucrate preambalate în cantități mai mici de 1,5 kg, cu posibilitatea unor excepții în situațiile expres prevăzute de regulament. 

Impactul comercial este evident. Retailerii și producătorii vor trebui să analizeze dacă anumite produse care sunt în prezent vândute în tăvițe, caserole, pungi sau alte ambalaje din plastic pot fi comercializate fără ambalaj, într-un ambalaj reutilizabil ori într-un alt format compatibil cu cerințele regulamentului.

Pentru companii, acest lucru înseamnă că tranziția nu poate fi amânată până la sfârșitul anului 2029. Schimbarea ambalajului poate presupune modificarea lanțului logistic, a procesului de depozitare, a prezentării în magazin, a etichetării și chiar a contractelor cu furnizorii.

În plus, Comisia trebuie să publice până la 12 februarie 2027 orientări care să explice mai detaliat anexa V, inclusiv exemple de formate de ambalaje, excepții și o listă neexhaustivă a fructelor și legumelor excluse din anumite restricții. 

Acest lucru este important pentru că, până la apariția acestor orientări, unele aspecte practice ale aplicării anexei V vor necesita interpretarea în lumina textului regulamentului și a principiilor sale generale.

10. O schimbare importantă pentru hoteluri: eliminarea anumitor ambalaje individuale

Un alt exemplu relevant este sectorul hotelier. Anexa V include anumite ambalaje de unică folosință pentru produse cosmetice, igienă și toaletă destinate utilizării în sectorul cazării. În practică, această categorie poate viza formatele individuale utilizate pentru produse precum șamponul, gelul de duș sau alte produse similare oferite în camerele de hotel.

Scopul este trecerea de la numeroase recipiente individuale de mici dimensiuni către sisteme de dozare, recipiente reutilizabile sau alte soluții care reduc cantitatea de deșeuri generate.

Pentru operatorii hotelieri, schimbarea va avea implicații nu doar asupra achizițiilor, ci și asupra standardelor interne de operare, asupra relațiilor cu furnizorii de produse cosmetice și asupra modului în care sunt gestionate consumabilele din camere. Astfel, regulamentul pătrunde într-o zonă în care legislația de mediu influențează direct modelul comercial și experiența oferită consumatorului.

11. Legătura dintre reutilizare și protecția consumatorului

Trecerea către reutilizare nu poate fi făcută exclusiv prin impunerea unor obligații producătorilor. Pentru ca un sistem de reutilizare să funcționeze, consumatorul trebuie să poată înțelege cu ușurință cum funcționează sistemul, ce trebuie să returneze și în ce condiții.

De aceea, regulamentul acordă o importanță semnificativă informării și etichetării. Consumatorul trebuie să poată distinge între ambalajele de unică folosință și cele reutilizabile, să înțeleagă sistemul de colectare și, acolo unde este cazul, să primească informații privind posibilitatea de reumplere.

Această componentă este importantă deoarece un sistem de reutilizare care este dificil de înțeles sau care presupune proceduri complicate pentru consumator riscă să fie utilizat ineficient, chiar dacă este perfect conform din punct de vedere formal. Prin urmare, succesul regulamentului depinde în mare măsură de interacțiunea dintre obligațiile operatorilor economici și comportamentul consumatorilor.

12. De la „ambalaj sustenabil” la „ambalaj justificat”

Privit în ansamblu, acest capitol al regulamentului produce o schimbare de perspectivă. În trecut, o companie putea considera suficient faptul că utiliza un material reciclabil sau că oferea consumatorului informații despre reciclarea ambalajului. Regulamentul (UE) 2025/40 introduce însă o analiză mult mai complexă: cât material este folosit, de ce este folosit, dacă volumul este justificat, dacă ambalajul poate fi reutilizat, dacă există o alternativă și dacă formatul respectiv este permis pentru utilizarea concretă avută în vedere.

Prin urmare, conceptul de conformitate nu mai poate fi redus la întrebarea „este ambalajul reciclabil?”. Compania trebuie să poată răspunde unui set mult mai larg de întrebări:

Este ambalajul necesar? Este dimensionat corespunzător? Conține spațiu gol inutil? Poate fi reutilizat? Poate fi reumplut? Poate fi reciclat? Este formatul respectiv permis pentru produsul și sectorul în care este utilizat? Poate compania demonstra toate aceste elemente?

Aceasta este, probabil, una dintre cele mai importante transformări aduse de Regulamentul (UE) 2025/40: sustenabilitatea devine o caracteristică juridic verificabilă a ambalajului, iar nu doar un obiectiv voluntar de politică corporativă.

În următoarea și ultima secțiune vom analiza impactul concret asupra consumatorilor și mecanismele de informare, etichetare, colectare și reutilizare, după care putem încheia articolul cu o secțiune scurtă de concluzii și cu bibliografia oficială.

IV. CONSUMATORUL ÎN NOUL REGIM AL AMBALAJELOR – ETICHETARE, INFORMARE, COLECTARE ȘI AFIRMAȚII DE MEDIU

Dacă primele trei dimensiuni ale Regulamentului (UE) 2025/40 privesc în principal producătorii și operatorii economici, cea de-a patra dimensiune este reprezentată de consumator, deoarece schimbarea sistemului european de gestionare a ambalajelor nu poate funcționa fără ca persoana care cumpără produsul să poată înțelege ce tip de ambalaj are în față, din ce material este acesta alcătuit, dacă poate fi reutilizat sau compostat și, mai ales, ce trebuie să facă atunci când ambalajul devine deșeu.

Regulamentul pornește de la ideea că informarea consumatorului trebuie să fie uniformă la nivelul Uniunii Europene, ușor de înțeles și accesibilă, astfel încât sortarea deșeurilor să nu depindă de o multitudine de simboluri și sisteme diferite de la un stat membru la altul. Din această perspectivă, noul regim european nu reprezintă doar o reglementare tehnică privind ambalajele, ci și una care va modifica în mod vizibil relația dintre produs, ambalaj și consumator.

1. O etichetă armonizată pentru ambalajele comercializate în Uniunea Europeană

Una dintre cele mai vizibile modificări va fi introdusă prin art. 12 din Regulamentul (UE) 2025/40, care stabilește cerințe armonizate privind etichetarea ambalajelor.

Potrivit art. 12 alin. (1), începând cu 12 august 2028 sau, dacă aceasta este data ulterioară, la 24 de luni de la intrarea în vigoare a actelor de punere în aplicare relevante, ambalajele introduse pe piață trebuie să poarte o etichetă armonizată care să indice compoziția materială a ambalajului, cu scopul de a facilita sortarea de către consumator. Eticheta trebuie să fie bazată pe pictograme și să fie ușor de înțeles, inclusiv pentru persoanele cu dizabilități. 

Este o schimbare importantă deoarece sistemul urmărește să elimine, treptat, fragmentarea informațiilor privind reciclarea și sortarea. În loc ca fiecare producător să utilizeze propriile simboluri sau propriile formule de informare, consumatorul va întâlni un sistem armonizat, construit în jurul unor elemente vizuale standardizate.

Din punct de vedere practic, această modificare va obliga producătorii să revizuiască designul ambalajelor, grafica, etichetele și materialele de comunicare, astfel încât informația obligatorie să poată fi integrată fără a intra în conflict cu alte informații impuse de legislația europeană privind produsul.

În același timp, regulamentul nu urmărește doar informarea consumatorului cu privire la material, ci și facilitarea unei sortări corecte. Cu alte cuvinte, eticheta trebuie să permită consumatorului să ia o decizie concretă cu privire la modul în care ambalajul trebuie gestionat după utilizare.

2. Informația trebuie să fie accesibilă și înainte de cumpărare

Un element deosebit de relevant pentru comerțul electronic este prevăzut în art. 12 alin. (5).

Regulamentul stabilește că informațiile prevăzute de etichetare trebuie să fie disponibile consumatorului înainte de achiziționarea produsului prin vânzare online. În cazul în care etichetarea fizică pe ambalaj nu este posibilă sau nu este justificată din cauza dimensiunii ori naturii ambalajului, informația poate fi furnizată prin ambalajul grupat sau, în anumite condiții, printr-un cod QR ori un alt suport digital standardizat și deschis. 

Această regulă este importantă deoarece extinde obligația de informare dincolo de momentul în care consumatorul primește fizic produsul.

În cazul unei achiziții online, consumatorul trebuie să aibă posibilitatea de a accesa informațiile relevante înainte de finalizarea cumpărării, ceea ce înseamnă că operatorii de comerț electronic vor trebui să analizeze modul în care aceste informații sunt prezentate în pagina produsului, în platformă sau prin intermediul unui suport digital corespunzător.

Prin urmare, conformitatea ambalajului va deveni, în anumite situații, și o problemă de conformitate a informațiilor afișate online.

Această cerință este cu atât mai relevantă în cazul platformelor care comercializează produse de la numeroși producători, deoarece acestea vor trebui să se asigure că informația obligatorie este efectiv disponibilă consumatorului și nu este pierdută în fluxul comercial dintre producător, distribuitor și platformă.

3. Codul QR – digitalizarea informației despre ambalaj

Regulamentul permite utilizarea unui cod QR sau a unui alt tip de suport digital standardizat și deschis pentru furnizarea anumitor informații.

Soluția este firească în condițiile în care ambalajele de dimensiuni mici nu permit întotdeauna imprimarea tuturor informațiilor necesare într-o manieră lizibilă. În același timp, digitalizarea permite furnizarea unor informații suplimentare fără ca suprafața ambalajului să fie încărcată excesiv.

Totuși, utilizarea unui cod QR nu înseamnă că orice informație poate fi transferată automat în mediul digital. Art. 12 stabilește condiții privind situațiile în care informația poate fi furnizată printr-un suport digital și impune ca aceasta să rămână accesibilă utilizatorului. 

Mai mult, atunci când informația este furnizată electronic, regulamentul stabilește o regulă interesantă din perspectiva protecției datelor: datele cu caracter personal trebuie colectate numai în măsura adecvată și relevantă pentru scopul limitat de a permite accesul utilizatorului la informațiile de conformitate prevăzute de regulament, cu trimitere expresă la art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 – GDPR. Informația nu trebuie, de asemenea, prezentată împreună cu alte informații destinate vânzării sau marketingului. 

Este o conexiune interesantă între dreptul mediului, dreptul consumatorului și protecția datelor personale: chiar și un simplu cod QR de pe ambalaj poate genera obligații privind limitarea colectării datelor și separarea informațiilor de conformitate de comunicarea comercială.

4. Ambalajele compostabile – o distincție importantă pentru consumator

Regulamentul acordă o atenție specială ambalajelor compostabile, tocmai pentru că utilizarea termenului „compostabil” poate crea în practică o percepție greșită asupra modului în care trebuie eliminat ambalajul.

Potrivit art. 12 alin. (1), pentru ambalajele prevăzute la art. 9, eticheta trebuie să indice faptul că materialul este compostabil și, în același timp, că acesta nu este adecvat pentru compostarea la domiciliu și că ambalajul compostabil nu trebuie aruncat în natură. 

Această precizare are o importanță practică foarte mare.

Faptul că un ambalaj este „compostabil” nu înseamnă automat că acesta poate fi aruncat în grădină, în natură sau într-un compostor casnic. Compostabilitatea poate depinde de condițiile concrete de temperatură, umiditate, microorganisme și procese industriale necesare pentru degradarea materialului.

Prin urmare, regulamentul urmărește să evite situația în care un consumator interpretează termenul „compostabil” drept „se poate arunca oriunde fără consecințe asupra mediului”.

În această materie, informarea corectă devine o componentă esențială a prevenirii deșeurilor și a gestionării lor corespunzătoare.

5. Consumatorul nu este singurul responsabil pentru sortare

Noul sistem nu transferă responsabilitatea gestionării deșeurilor exclusiv asupra consumatorului.

Art. 13 stabilește obligații pentru statele membre în ceea ce privește etichetarea recipientelor destinate colectării deșeurilor de ambalaje. Până la 12 august 2028 sau, dacă este mai târziu, la 30 de luni de la adoptarea actelor de punere în aplicare relevante, statele membre trebuie să asigure aplicarea unor etichete armonizate pe recipientele destinate colectării separate a fracțiilor de deșeuri de ambalaje. 

Prin urmare, sistemul funcționează pe două niveluri care trebuie să fie compatibile: ambalajul trebuie să îi spună consumatorului ce material are, iar recipientul de colectare trebuie să îi indice unde trebuie să ajungă acel material.

Această armonizare este esențială pentru reducerea erorilor de sortare. În plus, regulamentul prevede că etichetele aplicate recipientelor de colectare trebuie să țină seama de particularitățile sistemelor de colectare existente în statele membre și de caracteristicile ambalajelor compozite.

Pentru România, această dispoziție este deosebit de relevantă, deoarece implementarea efectivă a regulamentului va trebui corelată cu sistemele naționale de colectare separată, responsabilitățile autorităților locale, organizațiile de răspundere extinsă a producătorului și sistemul de garanție-returnare, acolo unde acesta este aplicabil.

6. Afirmațiile de mediu – „eco”, „verde”, „reciclabil” și limitele comunicării comerciale

Una dintre cele mai interesante dispoziții pentru companii este art. 14 – Environmental claims.

Regulamentul stabilește că afirmațiile de mediu privind proprietățile ambalajului pentru care regulamentul stabilește cerințe juridice pot fi făcute numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute expres de acest articol.

Mai exact, art. 14 lit. (a) permite asemenea afirmații numai în măsura în care acestea se referă la proprietăți ale ambalajului care depășesc cerințele minime aplicabile prevăzute de regulament și sunt formulate potrivit criteriilor, metodologiilor și regulilor de calcul stabilite de acesta. În plus, art. 14 lit. (b) impune precizarea dacă afirmația se referă la unitatea de ambalaj, la o componentă a acesteia sau la toate ambalajele introduse pe piață de operatorul economic. Conformitatea trebuie demonstrată prin documentația tehnică prevăzută în anexa VII. 

Această regulă poate avea consecințe semnificative asupra comunicării comerciale. O societate nu va putea utiliza în mod automat expresii precum „ambalaj ecologic”, „ambalaj verde”, „100% sustenabil” sau alte afirmații similare doar pentru că ambalajul îndeplinește cerințele obligatorii ale regulamentului.

Logica art. 14 este diferită: respectarea unei obligații legale nu constituie, prin ea însăși, o performanță ecologică suplimentară. În caz contrar, orice operator economic ar putea prezenta drept avantaj comercial simpla respectare a legislației, ceea ce ar lipsi de conținut tocmai scopul regulii.

Prin urmare, regulamentul introduce o delimitare importantă între:

• conformitatea legală minimă, pe care orice operator trebuie să o respecte;
• și performanța de mediu suplimentară, care poate constitui obiectul unei afirmații comerciale dacă sunt îndeplinite condițiile art. 14.

Această diferențiere va fi foarte importantă pentru departamentele de marketing și pentru companiile care utilizează afirmații privind sustenabilitatea produselor sau ambalajelor.

7. Legătura cu legislația privind practicile comerciale neloiale

Art. 14 trebuie citit și în contextul legislației europene privind protecția consumatorilor.

Regulamentul face trimitere expresă la definiția „afirmației de mediu” din art. 2 lit. (o) din Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori.

Această trimitere este relevantă pentru că arată că problema afirmațiilor ecologice nu aparține exclusiv dreptului mediului.

Atunci când o societate afirmă că ambalajul său este „verde”, „ecologic”, „sustenabil”, „reciclabil” sau că are un impact redus asupra mediului, afirmația poate deveni relevantă și din perspectiva protecției consumatorului împotriva comunicărilor comerciale înșelătoare.

Regulamentul 2025/40 adaugă astfel un nivel suplimentar de rigoare: afirmația trebuie să poată fi susținută prin criterii și documentație tehnică.

În consecință, departamentele juridice și de marketing ale companiilor vor trebui să colaboreze mai strâns. O afirmație de mediu nu ar trebui lansată în campanie înainte ca societatea să verifice dacă există date tehnice suficiente pentru fundamentarea afirmației și dacă formularea acesteia corespunde exact proprietății demonstrate.

8. Informarea consumatorului nu înseamnă doar etichetă

Regulamentul extinde obligațiile de informare și dincolo de ambalajul propriu-zis.

În materia prevenirii deșeurilor și a reutilizării, statele membre trebuie să se asigure că sunt furnizate informații privind, între altele, rolul consumatorilor în prevenirea deșeurilor, sistemele de reutilizare disponibile, contribuția consumatorilor la colectarea separată, semnificația etichetelor și impactul eliminării necorespunzătoare a deșeurilor de ambalaje. 

De asemenea, consumatorii trebuie informați cu privire la consecințele eliminării necorespunzătoare a ambalajelor, inclusiv aruncarea acestora în natură sau în deșeurile municipale amestecate.

Această abordare este importantă deoarece regulamentul nu tratează consumatorul exclusiv ca pe un destinatar al informației comerciale, ci ca pe un participant activ la circuitul ambalajului.

Responsabilitatea este astfel împărțită între producător, distribuitor, autorități și consumator, fiecare având un rol diferit în prevenirea și gestionarea deșeurilor.

9. Impactul concret asupra consumatorului român

Pentru consumatorul din România, schimbările vor deveni vizibile gradual, în special prin modificarea etichetelor, a informațiilor disponibile la cumpărare și a modului în care sunt organizate sistemele de colectare.

În primul rând, consumatorul va întâlni treptat etichete armonizate la nivel european, ceea ce ar trebui să faciliteze identificarea materialului din care este realizat ambalajul. În al doilea rând, anumite produse vor fi comercializate în ambalaje mai puțin voluminoase sau în formate reutilizabile, iar unele dintre ambalajele de unică folosință enumerate în anexa V vor dispărea progresiv de pe piață.

În al treilea rând, pentru anumite categorii de produse, consumatorul va putea întâlni sisteme de reutilizare și reumplere, ceea ce presupune o schimbare a comportamentului obișnuit de cumpărare.

Nu în ultimul rând, consumatorul va fi mai bine protejat împotriva unor afirmații de mediu care nu pot fi demonstrate, întrucât regulamentul impune condiții precise pentru formularea acestora.

Prin urmare, efectul regulamentului asupra consumatorului nu va consta doar într-o schimbare a aspectului ambalajelor. Este vorba despre o transformare mai largă a modului în care produsul este proiectat, comercializat, utilizat, returnat și, în final, transformat în deșeu.

10. Conformitatea devine o responsabilitate care urmărește produsul pe întregul său ciclu de viață

Privit în ansamblu, Regulamentul (UE) 2025/40 creează un sistem în care ambalajul nu mai este tratat ca un element exterior, lipsit de relevanță juridică după vânzarea produsului.

Dimpotrivă, regulamentul urmărește ambalajul de la proiectare și fabricație, până la introducerea pe piață, informarea consumatorului, reutilizare, colectare și reciclare.

Această abordare explică de ce regulamentul este mult mai amplu decât vechea legislație europeană privind ambalajele și deșeurile de ambalaje. Obiectivul nu este doar să se colecteze mai multe deșeuri, ci să se genereze mai puține deșeuri, iar cele care apar să fie mai ușor de reutilizat sau reciclat.

În acest nou model, consumatorul devine una dintre verigile esențiale ale sistemului, dar nu singura. Producătorul trebuie să proiecteze ambalajul corespunzător, importatorul și distribuitorul trebuie să verifice conformitatea, comerciantul trebuie să ofere informația necesară, autoritățile trebuie să asigure infrastructura de colectare, iar consumatorul trebuie să poată identifica și gestiona corect ambalajul după utilizare.

Aceasta este, în esență, logica Regulamentului (UE) 2025/40: trecerea de la simpla gestionare a deșeurilor către prevenirea lor, iar această schimbare începe înainte ca produsul să ajungă în mâna consumatorului. 

Regulamentul (UE) 2025/40 introduce unul dintre cele mai ample schimbări ale cadrului european privind ambalajele din ultimele decenii. Impactul său nu se limitează la producătorii de ambalaje, ci se extinde asupra întregului lanț comercial, de la proiectarea produsului și alegerea materialelor până la distribuție, comerț electronic, HoReCa, retail, informarea consumatorilor și gestionarea deșeurilor.

Pentru companii, principala provocare va fi transformarea obligațiilor de mediu în proceduri concrete de conformitate. Ambalajele vor trebui evaluate nu doar din punctul de vedere al costului și al funcționalității, ci și al greutății, volumului, reciclabilității, reutilizării, conținutului reciclat, compoziției și posibilității de a demonstra toate aceste caracteristici prin documentație tehnică.

Pentru consumatori, schimbarea va fi una mai vizibilă în viața de zi cu zi: ambalaje diferite, etichete armonizate, mai multe sisteme de reutilizare și reumplere și, progresiv, eliminarea anumitor formate de unică folosință.

Iar pentru piața europeană în ansamblu, regulamentul marchează trecerea de la o logică bazată în principal pe „ce facem cu ambalajul după ce devine deșeu?” la o întrebare mult mai exigentă: „de ce avem nevoie de acest ambalaj, cum trebuie proiectat și cum putem evita ca el să devină deșeu în primul rând?”

V. RĂSPUNDEREA EXTINSĂ A PRODUCĂTORULUI, TRASABILITATEA ȘI SANCȚIUNILE – DE LA OBLIGAȚIA DE CONFORMARE LA UN VERITABIL SISTEM DE RESPONSABILITATE

O componentă esențială a noului regim instituit prin Regulamentul (UE) 2025/40 este aceea că obligațiile privind ambalajele nu se opresc la momentul în care produsul este introdus pe piață. Regulamentul construiește un mecanism prin care producătorul poate fi urmărit pe întregul circuit al ambalajului, de la prima punere la dispoziție pe teritoriul unui stat membru și până la gestionarea deșeului rezultat. Această abordare este fundamentată pe principiul „poluatorul plătește”, consacrat la nivelul dreptului Uniunii prin art. 191 alin. (2) TFUE și preluat în mod expres în logica Regulamentului 2025/40. 

În acest context, una dintre cele mai importante noutăți pentru mediul de afaceri este consolidarea răspunderii extinse a producătorului (REP), însoțită de obligații de înregistrare, raportare, finanțare și păstrare a documentației. Pentru anumite categorii de operatori, conformitatea cu regulamentul va presupune astfel nu doar modificarea ambalajului, ci și reorganizarea unor proceduri interne și a relației cu organizațiile de răspundere extinsă a producătorilor.

1. Cine este considerat „producător” în sensul regulamentului?

O primă dificultate practică rezultă chiar din identificarea persoanei asupra căreia cad obligațiile.

Regulamentul urmărește să stabilească, pentru fiecare ambalaj, operatorul economic responsabil pentru prima punere la dispoziție pe teritoriul unui stat membru. În considerentele regulamentului se precizează că, în principiu, producătorul este operatorul economic – producător, importator sau distribuitor stabilit într-un stat membru – care pune pentru prima dată la dispoziție pe teritoriul acelui stat produse ambalate sau ambalaje. 

Această regulă are consecințe importante pentru societățile care cumpără produse ambalate din alte state membre sau din afara Uniunii Europene.

O societate română care achiziționează produse ambalate dintr-un alt stat membru și le pune pentru prima dată la dispoziție pe piața românească poate ajunge, în condițiile regulamentului, să fie considerată producător pentru respectivele ambalaje. Prin urmare, faptul că societatea nu fabrică efectiv ambalajul nu înseamnă că este automat în afara sferei obligațiilor privind răspunderea extinsă a producătorului.

Această abordare este importantă deoarece responsabilitatea este legată în primul rând de introducerea ambalajului pe piața unui stat membru, iar nu exclusiv de procesul fizic de fabricație.

2. Registrul național al producătorilor – o condiție pentru accesul legal pe piață

Una dintre cele mai concrete obligații este prevăzută de art. 44 din regulament, referitor la registrul producătorilor.

Potrivit art. 44 alin. (1), fiecare stat membru trebuie să constituie un registru național destinat monitorizării respectării de către producători a obligațiilor prevăzute de regulament. 

Mai important este însă art. 44 alin. (2), potrivit căruia producătorii trebuie să se înscrie în registrul relevant în fiecare stat membru pe teritoriul căruia pun la dispoziție pentru prima dată ambalaje sau produse ambalate ori dezambalează produse ambalate fără a fi utilizatori finali. 

Regulamentul merge chiar mai departe. Potrivit art. 44 alin. (4), producătorii nu pot pune pentru prima dată la dispoziție pe teritoriul unui stat membru ambalaje sau produse ambalate și nici nu pot dezambala produse ambalate fără a fi utilizatori finali dacă ei sau, după caz, reprezentanții lor autorizați pentru răspunderea extinsă a producătorului nu sunt înregistrați în statul membru respectiv. 

Prin urmare, înregistrarea nu reprezintă o simplă formalitate administrativă fără consecințe asupra activității comerciale. Ea este legată direct de posibilitatea operatorului de a pune ambalajele sau produsele ambalate pe piața respectivă. Pentru societăți, această obligație va necesita o analiză atentă a piețelor pe care activează. O companie care comercializează același produs în mai multe state membre va trebui să urmărească separat obligațiile de înregistrare și de raportare aplicabile în fiecare dintre aceste state, în funcție de rolul său în lanțul de distribuție.

3. Răspunderea extinsă a producătorului nu este doar o obligație financiară

Art. 45 alin. (1) stabilește că producătorii au răspundere extinsă a producătorului pentru ambalajele, inclusiv ambalajele produselor ambalate, pe care le pun la dispoziție pentru prima dată pe teritoriul unui stat membru sau pe care le dezambalează fără a fi utilizatori finali.

În practică, răspunderea extinsă presupune asumarea costurilor și responsabilităților aferente gestionării deșeurilor generate de ambalajele pentru care producătorul este responsabil. Regulamentul urmărește astfel să evite situația în care costul gestionării deșeurilor este transferat în întregime către autorități sau către societate, deși ambalajul a fost introdus pe piață de un operator economic identificabil.

Este o expresie directă a principiului „poluatorul plătește”: operatorul care introduce ambalajul pe piață trebuie să participe la finanțarea și organizarea sistemului prin care acel ambalaj va fi gestionat după ce devine deșeu. 

4. Obligația de a constitui o garanție

Un aspect deosebit de important pentru companii este prevăzut de art. 45 alin. (6).

Producătorul, atunci când își îndeplinește individual obligațiile REP, sau organizația de răspundere extinsă a producătorilor, în cazul îndeplinirii colective a acestor obligații, trebuie să furnizeze o garanție adecvată destinată să acopere costurile aferente operațiunilor de gestionare a deșeurilor datorate de producător sau organizație în cazul nerespectării obligațiilor REP. Garanția trebuie să acopere inclusiv situațiile de încetare definitivă a activității sau de insolvență. 

Această prevedere are o semnificație juridică și economică importantă. Regulamentul nu pornește de la premisa că orice societate va rămâne pe piață pe termen nelimitat și își va putea îndeplini obligațiile până la sfârșitul ciclului de viață al ambalajelor. Dimpotrivă, legiuitorul european ia în calcul inclusiv riscul de insolvență sau de încetare a activității și urmărește să se asigure că există resurse pentru gestionarea deșeurilor chiar și în asemenea situații.

Pentru companii, acest lucru înseamnă că obligațiile de mediu pot avea și un impact financiar direct asupra structurii costurilor și asupra planificării activității.

5. Obligațiile nu aparțin exclusiv producătorului – și distribuitorii au un rol activ

Regulamentul instituie responsabilități și pentru distribuitori. Potrivit art. 19 alin. (1), distribuitorii trebuie să acționeze cu diligența necesară în raport cu cerințele regulamentului. Mai mult, înainte de a pune ambalajele la dispoziție pe piață, aceștia trebuie să verifice anumite elemente esențiale.

În special, conform art. 19 alin. (2), distribuitorul trebuie să verifice dacă:

• producătorul supus obligațiilor REP este înscris în registrul producătorilor;
• ambalajul este etichetat în conformitate cu art. 12;
• producătorul și importatorul și-au îndeplinit anumite obligații privind conformitatea și documentația.

Regula este importantă deoarece distribuția nu mai poate fi privită exclusiv ca o activitate comercială neutră.

Distribuitorul devine, într-o anumită măsură, un filtru de conformitate între producător și piață.

Mai mult, art. 19 alin. (3) stabilește că, dacă distribuitorul consideră sau are motive să creadă că ambalajul nu este conform cu cerințele regulamentului sau că producătorul ori importatorul nu și-au îndeplinit obligațiile relevante, acesta nu trebuie să pună ambalajul la dispoziție pe piață până la remedierea neconformității.

Această prevedere poate avea consecințe comerciale importante, întrucât o neconformitate a producătorului poate ajunge să afecteze direct relația acestuia cu distribuitorii și accesul produsului la piață.

6. Trasabilitatea și documentația tehnică – conformitatea trebuie să poată fi demonstrată

Una dintre schimbările structurale aduse de regulament este aceea că nu este suficient ca operatorul economic să afirme că ambalajul respectă cerințele. În multe situații, acesta trebuie să fie capabil să demonstreze conformitatea.

Această logică este evidentă în special în materia documentației tehnice și a declarației UE de conformitate.

Pentru producători, documentația tehnică trebuie să permită autorităților competente să verifice modul în care au fost îndeplinite cerințele aplicabile ambalajului, inclusiv în ceea ce privește compoziția materialelor, caracteristicile relevante și, după caz, respectarea cerințelor de minimizare, reutilizare sau reciclabilitate.

Regulamentul impune, de asemenea, perioade diferite de păstrare a anumitor informații: pentru ambalajele de unică folosință, informațiile relevante trebuie păstrate timp de cinci ani, iar pentru ambalajele reutilizabile, timp de zece ani, astfel cum rezultă din prevederile regulamentului privind obligațiile de informare ale operatorilor.

Prin urmare, pentru societăți devine esențială existența unor proceduri interne de documentare și arhivare a conformității.

Într-un eventual control, întrebarea nu va fi numai dacă ambalajul este conform, ci și dacă societatea poate demonstra, prin documente, teste, rapoarte și alte elemente tehnice, motivele pentru care consideră că este conform.

7. Ce se întâmplă atunci când societatea nu respectă regulamentul?

Regulamentul lasă statelor membre competența de a stabili regimul concret al sancțiunilor, dar stabilește anumite cerințe obligatorii.

Potrivit art. 68 alin. (1), statele membre trebuie să stabilească, până la 12 februarie 2027, normele privind sancțiunile aplicabile încălcării regulamentului și să ia toate măsurile necesare pentru punerea lor în aplicare. Sancțiunile trebuie să fie efective, proporționale și disuasive.

În cazul nerespectării articolelor 24–29, adică în principal a anumitor obligații privind reducerea ambalajelor, reutilizarea și obiectivele aferente, art. 68 alin. (2) impune ca sancțiunile să includă amenzi administrative.

Prin urmare, încălcarea regulilor privind ambalajele excesive sau anumite obligații privind reutilizarea nu va reprezenta doar o problemă de imagine sau de sustenabilitate, ci poate avea consecințe juridice și financiare directe.

În același timp, este importantă distincția dintre regulament și legislația națională: Regulamentul (UE) 2025/40 stabilește cadrul european al sancțiunilor, însă nivelul concret al amenzilor și procedura aplicabilă vor fi stabilite prin dreptul național.

Pentru România, acest aspect va trebui urmărit cu atenție, întrucât aplicarea efectivă a sancțiunilor va depinde de actele normative naționale prin care sunt desemnate autoritățile competente și stabilite procedurile și sancțiunile concrete.

8. Neconformitatea poate avea consecințe comerciale, nu doar sancționatorii

O societate trebuie să privească însă riscul de neconformitate dincolo de amenda administrativă.

Dacă un produs este comercializat într-un ambalaj care nu respectă cerințele regulamentului, problema poate afecta întregul lanț comercial. Distribuitorul poate fi obligat să nu pună produsul la dispoziție, iar autoritățile pot interveni pentru verificarea conformității.

În cazul unor lanțuri de distribuție extinse, o problemă aparent minoră de ambalaj poate genera costuri semnificative: retragerea unor produse, modificarea etichetelor, schimbarea materialelor de ambalare, refacerea documentației tehnice sau renegocierea relațiilor contractuale cu furnizorii.

Prin urmare, conformitatea ambalajului trebuie privită ca parte a managementului riscului juridic și comercial al companiei.

Această perspectivă este cu atât mai importantă pentru companiile care operează simultan în mai multe state membre, unde diferențele dintre sistemele naționale de control, registre, proceduri și sancțiuni pot produce dificultăți suplimentare.

9. Un nou tip de due diligence pentru companii

Regulamentul creează, în esență, premisele apariției unui adevărat „packaging compliance due diligence”.

Companiile care introduc produse ambalate pe piața Uniunii vor trebui să își pună întrebări care până acum nu aveau aceeași importanță juridică: cine este producătorul în sensul regulamentului, în ce state membre trebuie făcută înregistrarea, cine suportă obligațiile REP, ce informații trebuie raportate, ce documente trebuie păstrate, dacă ambalajul respectă cerințele de minimizare și reciclabilitate și dacă afirmațiile de mediu pot fi demonstrate.

În cazul unor tranzacții de M&A, aceste aspecte pot deveni relevante și în procesul de due diligence. O societate care are obligații REP neîndeplinite sau care comercializează produse în ambalaje neconforme poate avea expuneri juridice și financiare care nu sunt imediat vizibile în situațiile financiare.

În același mod, în cadrul contractelor comerciale, părțile ar putea avea interesul să stabilească în mod expres cine este responsabil pentru furnizarea informațiilor privind ambalajele, cine suportă costurile REP, cine asigură documentația tehnică și cine răspunde în cazul unei neconformități.

Astfel, Regulamentul (UE) 2025/40 începe să influențeze nu doar dreptul mediului, ci și dreptul comercial, contractele de distribuție, achizițiile, supply chain-ul și tranzacțiile corporative.

10. 12 august 2026 – începutul aplicării regulamentului, nu sfârșitul perioadei de tranziție

Un aspect care trebuie subliniat este că Regulamentul (UE) 2025/40 a intrat în vigoare la 11 februarie 2025 și se aplică începând cu 12 august 2026. Comisia Europeană a publicat, la 10 iunie 2026, inclusiv un document oficial de orientare destinat clarificării anumitor aspecte ale implementării regulamentului, tocmai pentru a sprijini operatorii economici și autoritățile naționale în aplicarea sa. 

Data de 12 august 2026, așadar, reprezintă un moment juridic important, dar nu înseamnă că toate obligațiile materiale devin aplicabile simultan.

Regulamentul este construit în jurul unor termene progresive, unele obligații devenind aplicabile în 2028, altele în 2030 sau ulterior. De exemplu, obligația privind proporția maximă de spațiu gol de 50% prevăzută de art. 24 este legată de 1 ianuarie 2030, iar statele membre trebuie să stabilească regimul sancționator până la 12 februarie 2027. 

Pentru companii, această perioadă trebuie privită mai degrabă ca o perioadă de tranziție pentru conformare, decât ca o perioadă în care modificările pot fi amânate.

Schimbarea ambalajelor, recalificarea furnizorilor, efectuarea testelor tehnice, modificarea etichetelor, implementarea sistemelor de raportare și adaptarea contractelor comerciale sunt procese care pot necesita luni sau chiar ani. În cazul companiilor cu portofolii mari de produse, modificarea ambalajelor nu poate fi făcută instantaneu, deoarece implică inclusiv stocuri existente, contracte cu producătorii de ambalaje, matrițe, design, logistică și aprobări interne.

11. De ce regulamentul schimbă fundamental abordarea companiilor

În final, adevărata importanță a Regulamentului (UE) 2025/40 nu constă într-o singură obligație – nici în limita de 50% privind spațiul gol, nici în cerințele de reciclabilitate, nici în etichetare și nici în răspunderea extinsă a producătorului.

Importanța sa rezultă din combinarea tuturor acestor elemente într-un singur sistem juridic.

Compania care introduce un produs pe piața Uniunii nu mai poate analiza ambalajul exclusiv prin prisma costului și a funcționalității sale. Ambalajul trebuie privit simultan din perspectiva proiectării, materialului, cantității, reutilizării, reciclabilității, etichetării, informării consumatorului, răspunderii extinse, raportării și gestionării deșeului.

În acest sens, regulamentul creează o adevărată „trasabilitate juridică” a ambalajului: de la proiectare până la deșeu. Iar pentru mediul de afaceri, aceasta este probabil una dintre cele mai importante concluzii: conformitatea nu mai este o verificare punctuală efectuată la finalul procesului de producție, ci trebuie integrată încă din etapa de proiectare și continuată pe întregul ciclu de viață al ambalajului.

VI. SUPRAVEGHEREA PIEȚEI ȘI CONTROLUL CONFORMITĂȚII – CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND AMBALAJUL NU RESPECTĂ REGULAMENTUL (UE) 2025/40

Una dintre consecințele importante ale transformării ambalajului într-un obiect al unor cerințe juridice detaliate este necesitatea existenței unui mecanism eficient prin care aceste cerințe să poată fi verificate. Regulamentul (UE) 2025/40 nu se limitează, prin urmare, la stabilirea unor obligații pentru producători și importatori, ci instituie și un sistem de supraveghere a pieței, prin care autoritățile naționale pot verifica dacă ambalajele introduse pe piața Uniunii respectă cerințele aplicabile și pot interveni atunci când identifică neconformități.

Această componentă este deosebit de importantă pentru companii deoarece demonstrează că obligațiile privind ambalajele nu au un caracter pur programatic. Regulamentul creează mecanisme concrete prin care un ambalaj neconform poate fi supus unor măsuri corective, retras de pe piață sau, în anumite situații, rechemat.

1. Supravegherea pieței – responsabilitatea autorităților naționale

Regulamentul integrează controlul ambalajelor în sistemul european de supraveghere a pieței instituit prin Regulamentul (UE) 2019/1020 privind supravegherea pieței și conformitatea produselor.

Potrivit art. 57 din Regulamentul (UE) 2025/40, statele membre trebuie să desemneze autoritățile competente pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de regulament și să asigure cooperarea dintre autoritățile implicate.

Această integrare este importantă deoarece verificarea conformității ambalajului nu va funcționa ca un mecanism izolat, ci ca parte a sistemului european deja existent de supraveghere a produselor.

În consecință, un producător sau importator trebuie să fie pregătit nu doar să respecte cerințele materiale privind ambalajul, ci și să poată prezenta documentația necesară pentru demonstrarea conformității.

Regulamentul pornește de la un principiu simplu: dacă operatorul economic afirmă că ambalajul său este conform, această afirmație trebuie să poată fi verificată.

2. Documentația tehnică – conformitatea trebuie demonstrată

Un element esențial al acestui sistem îl reprezintă documentația tehnică.

Regulamentul impune operatorilor economici obligația de a deține informații suficiente pentru a demonstra îndeplinirea cerințelor aplicabile. În cazul unui control, autoritățile pot solicita documentele relevante, inclusiv documentația tehnică referitoare la ambalaj. În cazul importatorilor, art. 18 prevede în mod expres că, la solicitarea motivată a autorității naționale, aceștia trebuie să furnizeze informațiile și documentația necesare pentru demonstrarea conformității ambalajului cu cerințele prevăzute de regulament, inclusiv documentația tehnică. Informațiile trebuie furnizate în format electronic și, la solicitare, pe suport hârtie, într-un termen de 10 zile de la primirea solicitării.

Termenul este important din perspectivă practică.

O companie nu poate aștepta declanșarea unui control pentru a începe să caute informațiile privind materialele utilizate, testele efectuate, furnizorii sau justificarea tehnică a anumitor caracteristici ale ambalajului. Documentația trebuie organizată și păstrată astfel încât să poată fi pusă rapid la dispoziția autorității.

Mai mult, regulamentul stabilește perioade distincte de păstrare a documentelor: cinci ani pentru ambalajele de unică folosință și zece ani pentru ambalajele reutilizabile, calculate de la data introducerii ambalajului pe piață. 

Această diferență reflectă tocmai durata mai lungă a ciclului de viață juridic și economic al unui ambalaj reutilizabil.

3. Ce se întâmplă atunci când autoritatea identifică o neconformitate?

Regulamentul stabilește un mecanism gradual.

Potrivit art. 58, atunci când autoritățile de supraveghere a pieței au suficiente motive să considere că un anumit ambalaj prezintă un risc pentru mediu sau sănătatea umană, acestea trebuie să efectueze fără întârziere o evaluare privind ambalajul respectiv și să verifice cerințele relevante prevăzute de regulament.

În cadrul acestei evaluări, autoritățile pot verifica, în funcție de natura riscului, dacă ambalajul îndeplinește cerințele privind compoziția, proiectarea, reciclabilitatea, reutilizarea, etichetarea sau alte cerințe aplicabile.

În cazul în care se constată că ambalajul nu este conform, autoritatea poate solicita operatorului economic să ia măsuri corective corespunzătoare și proporționale, într-un termen stabilit de autoritate în funcție de natura și, după caz, gravitatea neconformității.

Este importantă aici ideea de proporționalitate.

Nu orice abatere va conduce automat la retragerea produsului de pe piață. În funcție de natura neconformității, aceasta poate fi remediată prin modificarea etichetei, completarea documentației, schimbarea anumitor componente ale ambalajului sau prin alte măsuri adecvate.

4. Retragerea și rechemarea – atunci când simpla remediere nu este suficientă

Există însă situații în care neconformitatea este suficient de serioasă încât produsul nu mai poate rămâne pe piață în forma respectivă. În acest caz, art. 58 alin. (5) permite autorităților să impună operatorului economic măsuri precum:

• eliminarea riscului;
• aducerea ambalajului în conformitate;
• retragerea ambalajului de pe piață;
• sau rechemarea acestuia.

Distincția dintre retragere și rechemare este importantă. Retragerea presupune, în esență, împiedicarea continuării punerii la dispoziție pe piață a unui produs care se află încă în lanțul de distribuție. Rechemarea este mai amplă și vizează produsele care au ajuns deja la utilizatorul final.

În cazul unui producător cu o rețea extinsă de distribuție, o asemenea măsură poate avea consecințe economice considerabile, întrucât poate implica identificarea loturilor afectate, notificarea distribuitorilor, recuperarea produselor și gestionarea costurilor aferente.

Prin urmare, conformitatea ambalajului poate deveni o problemă de continuitate comercială, nu doar una de conformitate administrativă.

5. Controlul produselor importate din afara Uniunii Europene

Regulamentul acordă o atenție specială ambalajelor și produselor ambalate care intră pe piața Uniunii din țări terțe.

Această componentă este esențială pentru că, în lipsa unor mecanisme de control la frontieră, producătorii europeni ar putea ajunge să suporte costurile unor standarde mai stricte în timp ce produse importate care nu respectă aceleași cerințe ar continua să circule liber pe piață.

În acest sens, art. 61 stabilește mecanisme privind controlul ambalajelor care intră pe piața Uniunii, prin cooperarea dintre autoritățile de supraveghere a pieței și autoritățile competente pentru controlul produselor provenite din țări terțe. Atunci când un produs importat este identificat ca neconform, informațiile relevante pot fi transmise autorităților competente, inclusiv datele necesare identificării ambalajului și, după caz, ale produsului ambalat.

Această abordare este importantă pentru importatorii români care achiziționează produse din afara Uniunii Europene. Importatorul nu poate considera că responsabilitatea privind conformitatea ambalajului aparține exclusiv producătorului din statul terț.

Dimpotrivă, regulamentul îi atribuie importatorului obligații proprii de verificare și cooperare cu autoritățile.

6. Rolul distribuitorului în controlul conformității

Un aspect important este că obligațiile de conformitate nu se opresc la producător și importator.

Distribuitorul are, la rândul său, obligația de a manifesta diligența necesară înainte de a pune ambalajul la dispoziție pe piață. Dacă există motive să creadă că ambalajul nu este conform, distribuitorul nu trebuie să îl pună la dispoziție până la remedierea neconformității.

Această obligație transformă distribuitorul într-un participant activ la sistemul de supraveghere.

În practică, această situație poate produce efecte importante în relațiile contractuale dintre producători și distribuitori. Un distribuitor poate avea un interes legitim să solicite producătorului:

• documentație tehnică;
• declarații de conformitate;
• informații privind compoziția ambalajului;
• dovezi privind reciclabilitatea;
• informații privind conținutul reciclat;
• documente privind respectarea cerințelor de etichetare.

Prin urmare, este de așteptat ca contractele de distribuție și supply chain să conțină din ce în ce mai multe clauze referitoare la conformitatea ambalajelor.

7. Ce înseamnă toate acestea pentru companiile din România?

Pentru o companie română care produce, importă sau distribuie produse ambalate, Regulamentul (UE) 2025/40 va trebui privit ca un nou capitol al politicii interne de compliance.

Nu va mai fi suficient ca departamentul juridic să verifice doar contractele sau ca departamentul de mediu să gestioneze exclusiv raportările privind deșeurile. Conformitatea va presupune colaborarea dintre juridic, achiziții, producție, logistică, marketing, financiar și managementul lanțului de aprovizionare.

De exemplu, dacă departamentul de marketing dorește să lanseze un produs cu mențiunea „ambalaj 100% reciclabil”, afirmația trebuie analizată și documentată. Dacă departamentul de achiziții schimbă furnizorul unui material de ambalare, trebuie verificat dacă noul material păstrează caracteristicile pentru care ambalajul a fost declarat conform. Dacă departamentul comercial schimbă piața de destinație și începe să vândă produsul într-un alt stat membru, trebuie analizate obligațiile aplicabile în acel stat. Această interdependență este una dintre principalele consecințe practice ale regulamentului.

8. O nouă perspectivă asupra riscului juridic

Din punct de vedere juridic, Regulamentul (UE) 2025/40 introduce un tip de risc care poate fi denumit, într-un sens larg, „packaging compliance risk”.

Acesta poate apărea în mai multe forme: un ambalaj proiectat necorespunzător, o etichetă incorectă, o afirmație de mediu care nu poate fi demonstrată, lipsa documentației tehnice, neînregistrarea producătorului, neîndeplinirea obligațiilor REP sau nerespectarea cerințelor privind reutilizarea și spațiul gol.

Fiecare dintre aceste situații poate genera consecințe diferite, de la costuri de remediere până la retragerea produselor și sancțiuni.

Mai mult, riscul poate fi cumulativ. O companie poate fi conformă în ceea ce privește materialul ambalajului, dar neconformă în ceea ce privește etichetarea sau obligațiile de înregistrare. De aceea, conformitatea trebuie analizată ca un ansamblu.

9. Sancțiunile – cadrul european și rolul legislației naționale

În ceea ce privește sancțiunile, art. 68 din regulament este deosebit de important.

Până la 12 februarie 2027, statele membre trebuie să adopte normele privind sancțiunile aplicabile încălcării regulamentului. Aceste sancțiuni trebuie să fie efective, proporționale și disuasive. Pentru încălcarea articolelor 24–29, regulamentul impune în mod expres ca sancțiunile să includă amenzi administrative. 

Prin urmare, regulamentul stabilește cadrul european, însă nivelul concret și procedura de aplicare vor fi stabilite prin legislația fiecărui stat membru.

Pentru operatorii economici din România, aceasta înseamnă că trebuie urmărite nu numai prevederile Regulamentului (UE) 2025/40, ci și actele normative românești de implementare și desemnare a autorităților competente.

Această distincție este importantă: regulamentul este direct aplicabil, dar sancțiunile concrete și mecanismele naționale de control presupun intervenția statelor membre în limitele prevăzute de art. 68.

10. O obligație de conformare care trebuie începută înainte de primul control

În final, mecanismul de supraveghere a pieței arată de ce implementarea regulamentului nu trebuie tratată ca un exercițiu formal.

O companie care își pregătește din timp documentația tehnică, își identifică responsabilitățile REP, verifică materialele utilizate, își revizuiește etichetele și își documentează afirmațiile de mediu este într-o poziție fundamental diferită de compania care începe să verifice aceste elemente numai după primirea unei solicitări din partea autorității.

Regulamentul creează, astfel, un model în care dovada conformității devine aproape la fel de importantă ca însăși conformitatea.

Iar pentru companii aceasta este una dintre cele mai importante lecții juridice ale noului regim: nu este suficient ca un ambalaj să fie conform în realitate; operatorul economic trebuie să fie capabil să demonstreze, rapid și documentat, de ce este conform.

VII. IMPACTUL REGULAMENTULUI (UE) 2025/40 ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI DIN ROMÂNIA – PROVOCĂRI PRACTICE ȘI MĂSURI DE CONFORMARE

Aplicarea Regulamentului (UE) 2025/40 marchează pentru companiile care introduc ambalaje sau produse ambalate pe piața Uniunii trecerea de la o abordare predominant administrativă a gestionării deșeurilor către un model în care conformitatea trebuie integrată în însăși structura produsului și a lanțului comercial. Regulamentul a intrat în vigoare la 11 februarie 2025 și se aplică începând cu 12 august 2026, însă numeroase obligații sunt construite pe un calendar progresiv, cu termene care se extind până în 2030 și ulterior.

Pentru societățile din România, această perioadă trebuie privită nu ca un simplu interval de tranziție, ci ca o perioadă în care trebuie identificate din timp produsele, ambalajele, furnizorii și fluxurile comerciale afectate. Complexitatea este cu atât mai mare cu cât regulamentul introduce reguli armonizate la nivel european, dar aplicarea lor presupune în continuare interacțiunea cu autoritățile și sistemele naționale, inclusiv în materia răspunderii extinse a producătorului, a colectării și a sancțiunilor. Comisia Europeană a recunoscut, de altfel, că noutatea și complexitatea PPWR au generat numeroase întrebări practice și a elaborat în 2026 un document de orientare pentru facilitarea aplicării uniforme.

1. Prima măsură: identificarea exactă a rolului companiei în lanțul de aprovizionare

Primul pas pentru orice companie este determinarea poziției sale juridice în raport cu ambalajul.

Această analiză este importantă deoarece aceeași societate poate avea roluri diferite în funcție de fluxul comercial. O companie poate fi producător pentru anumite ambalaje, importator pentru altele și distribuitor în cazul unor produse achiziționate de la un alt operator economic din Uniune. În consecință, nu este suficientă o clasificare generală a societății; trebuie analizat fiecare flux de produse și ambalaje.

Orientările Comisiei Europene publicate în martie 2026 urmăresc tocmai să clarifice, printre altele, când o societate este considerată producător și ce produse intră în definiția ambalajului în sensul PPWR.  Pentru o societate română, întrebările preliminare ar trebui să fie, prin urmare:

Ce produse introducem pe piață? Cine produce ambalajul? Cine îl introduce pentru prima dată pe piața românească? Importăm produse din afara UE? Achiziționăm produse din alte state membre? Dezambalăm produse fără a fi utilizatori finali? Vindem direct consumatorului sau prin intermediari?

Răspunsurile la aceste întrebări determină obligațiile care vor reveni companiei.

2. Inventarierea ambalajelor trebuie să devină un exercițiu juridic și tehnic

A doua etapă ar trebui să fie realizarea unui inventar complet al ambalajelor utilizate de companie.

Acesta nu ar trebui să se limiteze la ambalajul vizibil al produsului. Trebuie analizate ambalajul de vânzare, ambalajul grupat și ambalajul de transport, precum și materialele auxiliare utilizate pentru protecție, transport sau prezentarea produsului.

Pentru fiecare categorie este util să fie identificate cel puțin:

• materialul utilizat;
• greutatea și volumul;
• dacă este de unică folosință sau reutilizabil;
• proporția de material reciclat, acolo unde este relevantă;
• posibilitatea de reciclare;
• existența unor componente care îngreunează reciclarea;
• utilizarea ambalajului în transport;
• destinația produsului;
• statul membru în care ambalajul este introdus pe piață;
• existența unor obligații REP;
• informațiile care trebuie furnizate consumatorului.

Această inventariere este importantă și pentru că unele obligații viitoare vor depinde direct de caracteristicile concrete ale ambalajului.

De exemplu, Comisia Europeană a indicat deja că, începând cu 2030, vor deveni relevante obiectivele privind reutilizarea pentru anumite forme de ambalaje de transport, iar implementarea acestora poate presupune modificarea liniilor de ambalare, investiții în echipamente, sisteme IT și instruirea personalului. 

3. Relația cu furnizorii va trebui regândită

Una dintre consecințele cele mai importante pentru companii va fi transferarea unei părți din această presiune de conformare în relația contractuală cu furnizorii.

O societate care cumpără ambalaje de la un furnizor nu poate presupune că simpla existență a unei declarații comerciale precum „reciclabil”, „eco” sau „sustenabil” este suficientă pentru a demonstra conformitatea.

În schimb, contractele cu furnizorii ar trebui să permită companiei să obțină informațiile tehnice necesare pentru îndeplinirea propriilor obligații. În funcție de produs, acestea pot include informații privind compoziția materialului, conținutul reciclat, caracteristicile de reciclabilitate, substanțele utilizate și documentele tehnice relevante.

În acest context, pot deveni utile clauze contractuale privind:

obligația furnizorului de a furniza documentația tehnică; obligația de notificare a modificărilor materialelor; dreptul de audit; obligația de cooperare în cazul unui control al autorităților; răspunderea pentru informații tehnice incorecte și alocarea costurilor generate de neconformitate.

Această ultimă componentă poate deveni deosebit de importantă.

Dacă un furnizor modifică materialul unui ambalaj fără să informeze clientul, iar modificarea determină neconformitatea produsului final, problema nu mai este doar una tehnică. Ea poate deveni o problemă contractuală, cu implicații privind răspunderea pentru prejudiciu, costurile de retragere a produselor și eventualele sancțiuni.

4. Marketingul și departamentul juridic trebuie să lucreze împreună

Un alt domeniu în care regulamentul poate produce schimbări semnificative este comunicarea comercială. Afirmațiile de mediu vor trebui analizate cu o atenție mult mai mare, deoarece regulamentul stabilește condiții specifice pentru formularea acestora. Nu orice îmbunătățire a ambalajului poate fi transformată automat într-un avantaj comercial și prezentată consumatorului ca o caracteristică ecologică.

Pentru companii, aceasta înseamnă că afirmațiile precum „reciclabil”, „compostabil”, „sustenabil”, „ecologic” sau „prietenos cu mediul” trebuie să poată fi susținute prin date și documente corespunzătoare. În practică, înainte de lansarea unei campanii, ar trebui să existe un mecanism intern prin care departamentul de marketing să poată solicita verificarea juridică și tehnică a afirmației.

Această verificare ar trebui să răspundă la o întrebare foarte simplă: Putem demonstra exact ceea ce afirmăm?

Dacă răspunsul este nu, afirmația trebuie reformulată sau eliminată.

5. Comerțul electronic nu este exceptat de la noile reguli

Pentru companiile care vând online, impactul regulamentului poate fi chiar mai complex. Regulamentul urmărește ca informațiile relevante privind ambalajul să fie accesibile consumatorului și în cazul vânzărilor la distanță. Prin urmare, conformitatea nu mai poate fi analizată exclusiv în raport cu ambalajul fizic.

Pagina produsului, platforma de comerț electronic și materialele digitale asociate produsului pot deveni parte din mecanismul de informare a consumatorului. Acest lucru este important pentru marketplace-uri și pentru comercianții care gestionează mii de SKU-uri, deoarece informația privind ambalajul va trebui corelată cu fiecare produs.

În consecință, companiile ar trebui să verifice dacă sistemele lor informatice permit asocierea informațiilor privind ambalajele cu produsele comercializate și dacă aceste informații pot fi actualizate atunci când se schimbă materialul sau designul ambalajului.

6. Retailul și HoReCa vor resimți schimbările prin reutilizare și reducerea ambalajelor

Impactul regulamentului nu se va limita la producători. Retailerii, operatorii din industria alimentară și sectorul HoReCa vor fi afectați de noile reguli privind anumite formate de ambalaje și reutilizarea acestora.

Mai ales pentru companiile care utilizează cantități mari de ambalaje pentru transport sau pentru servirea produselor, obligațiile care intră progresiv în aplicare până în 2030 pot presupune schimbarea infrastructurii logistice. Comisia Europeană a analizat deja impactul economic al unor obligații de reutilizare prevăzute de art. 29 și a estimat, pentru anumite activități logistice, costuri de adaptare care pot include echipamente noi, linii de ambalare, infrastructură IT și instruirea personalului. 

Aceasta demonstrează că regulamentul nu trebuie tratat ca o simplă obligație de etichetare. Pentru anumite sectoare, el poate presupune investiții materiale în infrastructura operațională.

7. Companiile care importă din afara UE trebuie să acorde o atenție specială conformității

Pentru importatori, situația este cu atât mai sensibilă. Un producător dintr-un stat terț nu poate fi presupus automat că aplică standardele europene doar pentru că produsul este destinat pieței Uniunii. Importatorul trebuie să se asigure că produsele și ambalajele introduse pe piață respectă cerințele relevante.

Din această perspectivă, contractele de import ar trebui să conțină obligații clare privind furnizarea documentației tehnice, declarațiile de conformitate și informarea privind orice modificare a ambalajului.

Mai mult, procesul de selecție a furnizorilor din afara UE ar trebui să includă criterii de compliance european, nu doar criterii comerciale precum prețul și capacitatea de producție. Aceasta este o schimbare importantă pentru departamentele de achiziții: un ambalaj mai ieftin poate deveni, în final, mult mai costisitor dacă nu poate fi demonstrată conformitatea sa.

8. Calendarul de implementare impune o strategie etapizată

Unul dintre cele mai importante aspecte practice este faptul că PPWR nu trebuie implementat ca un proiect cu o singură dată-limită. Comisia Europeană a publicat deja un calendar al principalelor acte de punere în aplicare și acte delegate. Printre termene se numără 12 august 2026 pentru anumite reguli privind etichetarea și identificarea digitală a materialului, 31 decembrie 2026 pentru metodologia privind calcularea și verificarea conținutului reciclat, 1 ianuarie 2028 pentru anumite criterii de proiectare pentru reciclare și 1 ianuarie 2030 pentru metodologia privind reciclarea la scară. 

Pentru companii, acest calendar sugerează o implementare în etape:

2026 – identificarea obligațiilor și analiza portofoliului;

2027 – adaptarea procedurilor interne, a raportărilor și a contractelor;

2028 – pregătirea pentru noile criterii tehnice de reciclabilitate și pentru obligațiile de reutilizare;

2030 – atingerea unui număr important de obiective materiale privind reciclabilitatea, conținutul reciclat, reutilizarea și reducerea ambalajelor.

Prin urmare, o societate care începe analiza abia în 2029 poate descoperi că nu mai dispune de timpul necesar pentru schimbarea furnizorilor, reproiectarea ambalajelor și adaptarea liniilor de producție.

9. Un posibil checklist de conformare pentru companii

Din perspectivă practică, fiecare companie afectată de regulament ar putea începe cu un audit intern al ambalajelor, structurat în câteva etape. Prima etapă ar trebui să fie identificarea tuturor ambalajelor și a rolului juridic al societății pentru fiecare categorie. A doua etapă ar trebui să constea în verificarea conformității tehnice: material, greutate, reciclabilitate, conținut reciclat, reutilizare și, după caz, substanțe restricționate. A treia etapă ar trebui să vizeze documentația: declarații, teste, certificări, documentație tehnică și informații furnizate de furnizori. A patra etapă ar trebui să privească obligațiile REP și înregistrarea în statele membre relevante. A cincea etapă ar trebui să privească etichetarea și comunicarea comercială. A șasea etapă ar trebui să analizeze contractele cu furnizorii, distribuitorii și partenerii logistici.

În final, compania ar trebui să aibă un responsabil intern sau o echipă responsabilă de PPWR, care să urmărească modificările legislative, actele delegate și de punere în aplicare și actualizările publicate de Comisia Europeană.

Această ultimă componentă este importantă deoarece regulamentul este completat progresiv prin acte secundare, iar Comisia a anunțat deja că mai multe acte privind, printre altele, formatele de înregistrare și raportare REP, etichetarea, conținutul reciclat și criteriile de reciclabilitate sunt în curs de elaborare.

10. O oportunitate, nu doar o obligație de conformare

Deși Regulamentul (UE) 2025/40 presupune costuri de adaptare, perspectiva juridică nu trebuie să fie exclusiv una sancționatorie. Companiile care își adaptează din timp procesele pot obține avantaje comerciale într-o piață în care cererea pentru ambalaje reutilizabile, reciclabile și cu un conținut mai ridicat de material reciclat va crește.

În plus, armonizarea regulilor la nivel european poate reduce, în timp, costurile generate de existența unor cerințe naționale divergente. Acesta este chiar unul dintre obiectivele declarate ale regulamentului: consolidarea pieței unice și crearea unui cadru comun pentru operatorii economici.

În acest sens, conformarea poate deveni și un element de strategie comercială și reputațională, cu condiția ca avantajele de mediu comunicate public să fie reale și demonstrabile. Pentru companiile care își încep din timp tranziția, schimbarea poate fi astfel mai puțin costisitoare decât o reacție ulterioară determinată de un control, o modificare legislativă sau o presiune venită din partea clienților.

VIII. CONCLUZII

Regulamentul (UE) 2025/40 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje marchează o schimbare substanțială în modul în care dreptul Uniunii Europene privește ambalajul. Dacă reglementarea anterioară era construită în principal în jurul gestionării deșeurilor, noul regulament intervine asupra întregului ciclu de viață al ambalajului, de la proiectare și alegerea materialelor până la reutilizare, reciclare, etichetare, colectare și gestionarea deșeurilor. Regulamentul a intrat în vigoare la 11 februarie 2025 și se aplică, în general, începând cu 12 august 2026. 

Importanța sa depășește însă în mod evident domeniul protecției mediului. Prin stabilirea unor cerințe armonizate pentru ambalajele introduse pe piața Uniunii, Regulamentul (UE) 2025/40 influențează direct producătorii, importatorii, distribuitorii, comercianții cu amănuntul, operatorii de comerț electronic și, în anumite situații, chiar modul în care produsele sunt proiectate și comercializate. Obiectivul declarat este reducerea cantității de ambalaje și deșeuri generate, diminuarea utilizării materiilor prime virgine și creșterea circularității economiei europene.

Unul dintre cele mai importante efecte juridice ale noului regim este faptul că ambalajul devine, în sine, un obiect al conformității. Nu mai este suficient ca produsul să îndeplinească cerințele aplicabile; trebuie verificat și dacă ambalajul în care acesta este introdus pe piață respectă standardele europene privind compoziția, proiectarea, reciclabilitatea, reutilizarea, etichetarea și gestionarea ulterioară a deșeurilor.

Această schimbare presupune, pentru companii, o regândire a politicilor interne de compliance. Conformitatea nu mai poate fi tratată exclusiv de departamentul de mediu sau de cel juridic, deoarece presupune colaborarea dintre producție, achiziții, logistică, marketing, juridic, financiar și managementul lanțului de aprovizionare. Documentația tehnică, informațiile provenite de la furnizori și trasabilitatea materialelor vor dobândi o importanță tot mai mare, inclusiv pentru demonstrarea conformității în cadrul controalelor autorităților.

De asemenea, regulamentul schimbă perspectiva asupra relației dintre companii și consumatori. Etichetarea și informațiile referitoare la caracteristicile ambalajului trebuie să permită consumatorului să înțeleagă modul în care acesta trebuie gestionat după utilizare. În același timp, afirmațiile referitoare la caracteristicile de mediu ale ambalajelor trebuie privite cu mai multă atenție, întrucât diferența dintre o caracteristică demonstrabilă și o simplă afirmație comercială poate deveni relevantă nu numai din perspectiva protecției consumatorilor, ci și a conformității cu noul regim european.

Regulamentul introduce, totodată, o perspectivă economică importantă. Cerințele privind reutilizarea, reducerea ambalajelor excesive, reciclabilitatea și utilizarea materialelor reciclate pot determina investiții în noi tehnologii, modificarea proceselor de producție, schimbarea furnizorilor și renegocierea relațiilor contractuale. Pentru anumite categorii de ambalaje de transport, de exemplu, regulamentul stabilește obiective de reutilizare care se aplică începând cu 2030, ceea ce înseamnă că societățile afectate trebuie să își pregătească din timp infrastructura și procesele operaționale.

În același timp, armonizarea la nivel european poate reprezenta și o oportunitate. Unul dintre scopurile fundamentale ale regulamentului este prevenirea fragmentării pieței interne prin existența unor reguli naționale diferite. Prin urmare, stabilirea unui cadru comun poate facilita activitatea operatorilor economici care desfășoară activități transfrontaliere și poate crea condiții mai previzibile pentru dezvoltarea unor produse și ambalaje destinate întregii piețe europene.

Pentru companiile din România, concluzia practică este una clară: conformarea trebuie începută înainte ca obligațiile să devină efectiv incidente pentru fiecare categorie de produs. Prima etapă ar trebui să fie identificarea ambalajelor utilizate și a rolului juridic al societății, urmată de verificarea caracteristicilor tehnice, a documentației, a obligațiilor privind răspunderea extinsă a producătorului, a etichetării și a relațiilor contractuale cu furnizorii și distribuitorii.

Această necesitate este cu atât mai evidentă cu cât aplicarea regulamentului va fi completată progresiv prin acte delegate și de punere în aplicare. Comisia Europeană a publicat deja, la 10 iunie 2026, Comunicarea C/2026/3084 – Guidance document for Regulation (EU) 2025/40, tocmai pentru a clarifica anumite aspecte practice privind domeniul de aplicare, reciclabilitatea, conținutul reciclat, reutilizarea, minimizarea ambalajelor, răspunderea extinsă a producătorului și etichetarea. 

În esență, Regulamentul (UE) 2025/40 nu trebuie privit ca o simplă reglementare privind deșeurile, ci ca un nou cadru european de reglementare a ambalajului pe întregul său ciclu de viață. Pentru mediul de afaceri, aceasta înseamnă că decizia privind materialul, dimensiunea sau designul unui ambalaj poate deveni o decizie juridică, iar informația tehnică furnizată de un producător sau furnizor poate deveni o componentă esențială a strategiei de conformare.

În acest context, avantajul competitiv îl vor avea, cel mai probabil, companiile care nu vor trata PPWR exclusiv ca pe o obligație suplimentară, ci îl vor integra în strategia de produs, politica de achiziții, contractele comerciale și sistemul intern de compliance. Tranziția către un model circular nu va reprezenta doar o schimbare de natură ecologică, ci și una juridică și economică, iar Regulamentul (UE) 2025/40 oferă cadrul normativ pentru această transformare.

Bibliografie

1. Regulamentul (UE) 2025/40 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 decembrie 2024 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, de modificare a Regulamentului (UE) 2019/1020 și a Directivei (UE) 2019/904 și de abrogare a Directivei 94/62/CE, JO L, 2025/40, 22.01.2025
2. Comisia Europeană, Commission Notice – Guidance document for Regulation (EU) 2025/40 on packaging and packaging waste, C/2026/3702, JO C, C/2026/3084, 10.06.2026. 
3. European Commission, Packaging waste – Environment, pagina oficială privind Regulamentul (UE) 2025/40, obiectivele și calendarul de aplicare. 
4. European Commission, Explanatory Memorandum – Delegated Act concerning reuse targets under Regulation (EU) 2025/40, Bruxelles, 25.02.2026. 
5. Publications Office of the European Union, Packaging and Packaging Waste Regulation (PPWR) – Frequently asked questions, 2026
6. European Commission, Communication to the Commission – Approval of the draft Commission Notice on the Guidance document for Regulation (EU) 2025/40, C(2026) 2151 final, 30.03.2026.