Exercitarea autoritatii parintesti. Autoritatea parinteasca exclusiva

1. Preambul

Autoritatea părintească, definită în Codul civil român (Art. 483 și urm.) ca ansamblul de drepturi și îndatoriri corelative ale părinților, este guvernată de principiul constituțional și legal al interesului superior al copilului. Deși dreptul de bază este exercitarea egală și comună a acestei autorități, chiar și post-divorț, realitățile vieții de familie impun recunoașterea unui regim de excepție: autoritatea părintească exclusivă. Această măsură, prin care puterea decizională majoră este concentrată la un singur părinte, necesită o justificare de o severitate deosebită, fiind subordonată standardelor stricte ale legislației naționale și europene.

2. Regimul de Excepție în Dreptul Român: Temeiul Articolului 507 C. civ.

Potrivit art. 483 alin. (1) Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.” De asemenea, ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Exerciţiul comun al autorităţii părinteşti atunci când părinţii sunt căsătoriţi sau, fără a fi căsătoriţi, convieţuiesc, presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. 

Daca părinții nu convieţuiesc impreuna, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se concretizează în consultarea acestora, în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc.

Unul dintre principiile fundamentale ale autorității părintești este interesul superior al copilului care presupune menținerea acestuia cât mai mult timp într-un mediu familial normal și echilibrat. Conform art. 263 Cod civil, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copilul. 

Tot astfel, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 prevede ca exercitarea drepturilor si obligatiilor parintesti trebuie sa aiba in vedere interesul superior al copilului si sa asigure bunastarea materiala si spirituala a copilului, in special prin asigurarea cresterii, educarii si intretinerii sale, precum si prin reprezentarea sa legala si administrarea patrimoniului sau.

Aceste dispozitii trebuie coroborate cu cele ale art. 488 Cod civil, părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. În acest scop, părinţii sunt obligaţi: 

1. să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; 
2. să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
3. să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
4. să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Rezulta ca, in esenta, obligatia parintilor de a creste copilul presupune o paleta diversificata de drepturi, precum:

1. Dreptul si obligatia de a ingriji de sanatatea si dezvoltarea fizica a copilului;
2. Dreptul si obligatia de a ingriji de educatia copilului;
3. Dreptul si obligatia de a ingriji de invatatura si pregatirea profesionala a copilului;
4. Dreptul si obligatia de a asigura supravegherea copilului;
5. Dreptul si obligatia de a asigura intretinerea copilului;
6. Dreptul de a cere inapoierea copilului de la orice persoana care il detine fara drept;
7. Dreptul parintilor la reunire cu copilul lor;

Legiuitorul a reglementat cu titlu de regulă custodia părintească, custodia exclusivă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 503 C.civ., părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească, coroborat cu art. 398 C.civ., dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. 

În acest sens, avem în vedere dispozițiile art. 398 c.civ. care statuează condițiile de exercitare a autorităţii părinteşti de către un singur părinte:

„Art. 398

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.”

La nivel jurisprudențial , s-a considerat că prin aceasta se instituie tot un caz de exercitare a autorităţii părinteşti în comun de ambii părinţi, dar în mod inegal, pentru că se produce o scindare, în sensul că drepturile părinteşti se exercită de unul dintre părinţi, dar celălalt părinte nu pierde complet exerciţiul autorităţii părinteşti, pentru că păstrează anumite drepturi, precum dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului.

Dreptul român tratează exercitarea exclusivă a autorității părintești ca pe o derogare de la regulă. Conform Articolului 507 din Codul civil, instanța de tutelă poate dispune exercitarea exclusivă doar în prezența unor motive întemeiate care fac imposibilă sau detrimentală continuarea regimului comun.

Aceste motive vizează fie imposibilitatea obiectivă de exercitare de către celălalt părinte (de exemplu, o incapacitate psiho-fizică de durată sau o absență prelungită), fie lipsa cronică de interes și neparticiparea efectivă la viața minorului, situație echivalentă cu o abandonare de facto a rolului decizional.

Potrivit art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, 

„(7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”

De asemenea, reprezintă motiv întemeiat conform art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 „orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti”. 

Potrivit Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, aprobat prin Hotărârea Colegiului Psihologilor din Romania nr. 1 din 24 noiembrie 2018, în cazul în care persoana consiliată este un minor, se prevede obligația psihologului de a obține în prealabil acordul şi consimţământul pentru evaluarea psihologică de la reprezentanţii legali ai acestuia. 

„137. În cazul în care beneficiarul serviciilor de consiliere psihologică, psihoterapie, intervenţie logopedică etc. este minor, intervenţia psihologică se poate realiza doar cu acordul reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia situaţiilor de urgenţă sau a situaţiilor în care serviciile psihologice au fost dispuse de instanţa de judecată. Psihologul va căuta să obţină asentimentul copilului, oferindu-i informaţiile relevante într-un limbaj accesibil, adecvat nivelului de dezvoltare.

[…]

157. În cazul în care beneficiarul direct al serviciilor psihologice este un copil minor, psihologul va obţine acordul şi consimţământul pentru evaluarea psihologică de la cel puţin unul dintre reprezentanţii legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege sau dispuse de instanţa de judecată.”

Este esențial de subliniat că autoritatea exclusivă nu presupune o rupere totală a relației; părintele căruia i s-a restrâns autoritatea părintească păstrează dreptul de a veghea la modul în care sunt luate deciziile și de a menține legături personale cu minorul.

3. Standardele Supranaționale: Garanțiile Articolului 8 din CEDO

Orice ingerință în drepturile și responsabilitățile parentale, inclusiv instituirea autorității exclusive, trebuie să reziste testului de convenționalitate impus de Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) stabilește clar că măsura de restrângere a autorității părintești reprezintă o ingerință care trebuie justificată prin motive pertinente și suficiente, demonstrând că este necesară într-o societate democratică. CEDO subliniază constant că interesul superior al copilului este determinant și poate prevala asupra oricărui interes parental. 

Totuși, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. Instanțele naționale trebuie să evalueze cu maximă rigurozitate dacă conflictul dintre părinți este de o gravitate atât de mare încât afectează dezvoltarea minorului și dacă soluția exclusivă nu reprezintă o măsură excesivă, ci singura modalitate rezonabilă de protecție. Părintele vizat trebuie să beneficieze de garanții procedurale complete pentru a-și susține cauza și a contesta măsura.

4. Analiză Comparativă: Sisteme Europene (Franța și Italia)

Sistemul juridic român al autorității părintești exclusive se aliniază, în linii mari, cu principiile adoptate de alte jurisdicții europene, care pun accentul pe exercitarea comună ca regulă și pe excepția intervenției limitative în caz de prejudiciu.

1. Franța (L’Autorité Parentale Exclusive)

În dreptul francez, reglementat de Code civil (Art. 373-2), principiul rămâne cel al exercitării comune a autorității părintești (exercice conjoint de l’autorité parentale), chiar și după separare. Instanța de tutelă poate dispune însă exercitarea exclusivă (exercice exclusif de l’autorité parentale) în cazuri de abuz, neglijență gravă, neimplicare cronică sau imposibilitate obiectivă a unui părinte.

Sistemul francez operează o distincție între actele obișnuite (actes usuels) și actele importante (actes importants). Chiar și în cazul autorității exclusive, părintele exclus păstrează dreptul de a fi informat (droit de surveillance) și poate fi consultat în legătură cu deciziile majore, dacă hotărârea judecătorească nu a restrâns în mod expres aceste drepturi ca urmare a unor fapte grave.

2. Italia (Affidamento Esclusivo)

Dreptul italian, modificat substanțial în 2006 prin introducerea Articolului 337-ter din Codice Civile, a adoptat ca principiu fundamental încredințarea comună (affidamento condiviso), similară autorității comune.

Încredințarea exclusivă (affidamento esclusivo) este o măsură de ultimă instanță, fiind dispusă doar dacă încredințarea comună este contrară interesului superior al copilului, atunci când unul dintre părinți este considerat a fi complet inadecvat, violent sau cronic neglijent. Spre deosebire de România, în Italia, chiar și în regimul exclusiv, decizia nu este absolut unilaterală: părintele căruia i s-a încredințat exclusiv copilul ia deciziile de administrare ordinară (atti di ordinaria amministrazione), în timp ce deciziile majore (legate de sănătate, educație sau reședință — atti di straordinaria amministrazione) ar trebui, teoretic, să fie luate de comun acord sau, în lipsa consensului, soluționate de judecător. Părintele exclusiv păstrează, de asemenea, un drept de supraveghere (diritto di vigilanza).

5. Concluzii Generale

Sistemele juridice din România, Franța și Italia converg asupra necesității de a proteja minorul prin exercitarea comună ca regulă. Toate trei jurisdicțiile rezervă autoritatea exclusivă pentru cazurile excepționale de eșec parental grav sau de imposibilitate obiectivă. Diferențele rezidă în gradul de exclusivitate: în timp ce dreptul român permite, teoretic, o decizie mai tranșantă (Art. 507 C. civ.), sistemele francez și italian tind să mențină o formă reziduală de control sau de informare pentru părintele exclus, subliniind faptul că restrângerea autorității nu trebuie să echivaleze cu ștergerea completă a calității de părinte. În final, în toate sistemele, supremația interesului superior al copilului rămâne standardul de bază al controlului judiciar.